case, ar fi trebuit să fie un gard, dar nu era decât o poartă în aer, într-o parte. Curtea avea înfăţişarea unui han cu case de jur împrejur, vechi şi cu încăperi ce se ghiceau prea mari. Latura din fund a patrulaterului avea o tindă pe stâlpi de lemn, prefăcută în geamlâc. Curtea era plină de butoaie, de doage, de scânduri scurte de stejar, de papură, fiindcă într-o parte şedea un dogar. Erau şi câteva căruţe ţărăneşti cu coviltir. Într-un colţ, un individ potcovea un cal prins între trei bare în chip de uluci. Un fel de boltă fusese refăcută şi folosită ca potcovărie. Stănică îşi aduse aminte că, pe când era copil, curtea era plină de căruţe pentru pâine. Mătuşa Agripina era sora mamei lui şi era măritată după un brutar. Toată curtea era proprietatea ei, şi el se juca cu copiii Agripinei, verii lui, ascunzându-se prin unele odăi care slujeau ca depozit de făină şi grâu. Lucrătorii le dădeau voie să intre în sala unde dospea aluatul, şi le făceau mici pâini pentru fiecare. Lui Stănică i se păru chiar că miroase a cuptor.

  „Te pomeneşti, gândi el, că a luat cineva brutăria şi scoate pâine!”

  Constată însă că miroseau covrigii din buzunarul lui.

  „Cum zboară averile! Murmură el, nemulţumit. Toate astea erau ale Agripinei, şi acum ea stă cu chirie într-o odaie a caselor ei. Am avut rude putred de bogate, şi eu sunt un pârlit, când puteam să fiu milionar.”

  Ceea ce murmurase Stănică era adevărat. Agripina vânduse casele ca să-şi crească progenitura, şi acum trăia din ajutorul pe care i-l dădeau cu regularitate copiii şi chiar celelalte rude. Din casa ei însă nu voise să iasă. Îi plăcea la Obor.

  Ajuns în fundul curţii, Stănică văzu două trăsuri luxoase. Căută cu ochii prin curte şi descoperi unul din vizitiii particulari.

  — A venit şi văru-meu Panait, măi Vasile?

  — A venit numai coniţa, explică vizitiul.

  „Sigur, îşi zise Stănică, e bine când ai copii ajunşi sus.”

  Panait era directorul unei mari fabrici de zahăr şi senator sub regim conservator. Stănică se urcă pe trepte în geamlâc, deschise o uşă şi pătrunse într-o săliţă în care mirosea grozav a năut şi a cafea prăjită. Apoi bătu puţin într-o uşă, enorm de înaltă şi vopsită aşa de demult, încât se băşicase de uscăciune, şi intră. Atunci văzu acest lucru, care pentru el de altfel nu era o surpriză, că odaia, mai înaltă decât adâncă, era plină de lume. Se duse întâi la un fotoliu cu speteaza foarte înaltă, pe care şedea o bătrână cu faţa pătrată, însă cu bărbia ascuţită ca un supliment triunghiular. Bătrâna avea pe cap o scufie împodobită cu jeuri, iar un ochi îl avea stricat de albeaţă, din care pricină privea pieziş şi zâmbea în permanenţă.

  — Sărut mâna, mătuşă o firitisi tare Stănică, sărutându-i afectiv mâna ridicată în acest scop, cele dorite şi să ne îngropi pe toţi.

  — Ba să mă ferească Dumnezeu! Dar ce miroşi aşa a pâine caldă? Parcă sunt pe vremea când scoteam cuptorul!

  — Ei, ce miroase? Zise Stănică cu umor. Ţi-am adus covrigii tradiţionali. Ce poate să-ţi aducă un pârlit ca mine, ajuns la covrigi? Uite şi alune.

  Bătrâna luă covrigii, foarte încântată, şi începu să ronţăie monoton.

  — Ia să văd, cine mai e pe aici? Continuă Stănică ridicând capul.

  Pe un pat bătrânesc, înalt şi lat, cu multe suluri şi perne, dar fără tăblii, ca paturile ţărăneşti, şedeau îngrămădite vreo cinci fete de vârste felurite, de la cincisprezece la douăzeci de ani. Fetele erau îmbrăcate bine, chiar luxos, iar după faţă arătau a duce o existenţă fără griji. Erau nepoate de ale Agripinei, fiice a feluriţi copii, toţi foarte bogaţi, crescându-şi copiii cu guvernantă. Însă copiii nu se ruşinau să vină la Agripina, unde de altfel părinţii îi obligau să facă măcar o vizită anuală. Fetele râdeau şi mâncau năut, amestecat cu alune, dintr-un fel de grea cupă de aramă.

  — Ce faci, Lili, ce mai faci, Lucia, ce faci, Lică? Întrebă familiar, făcând semn cu mâna, Stănică, satisfăcut.

  — Bine, unchiule! Dar dumneata n-ai mai venit pe la noi.

  — Nu pot, dragă, se posomorî Stănică, viaţa mea trece prin momente decisive. Ori, ori…

  — Tu totdeauna treci prin momente decisive. Aşa eşti tu, cu gura mare. De când te-ai însurat, te-ai înfundat nu ştiu pe unde, la soacră-ta. Vino să-ţi facă Costică un loc la fabrică.

  — Nu mă fac eu, dragă, slugă, la vârsta asta. Poate dă Dumnezeu şi dău o lovitură.

  Persoana căreia îi vorbea Stănică era o cucoană mai degrabă tânără, dar bine hrănită, îmbrăcată cu lucruri scumpe, care nu speriară pe avocatul nostru. Doamna, dimpotrivă, tăcu, ca să nu-l supere. Hotărât, Stănică avea autoritate în familie. În mirosul de năut, el distinse efluviile unui parfum.

  — Cine miroase aşa a parfum? Tu? Se adresă el doamnei bogate, care-i era verişoară. Cu ce dai?

  — Uite cu ce dau! Şi doamna scoase din săculeţ o sticluţă ca un bloc de cristal.

  — Ad-o-ncoace! Comandă Stănică şi, punând mâna pe sticluţă, o varsă pe haină.

  — Stănică, ţipă doamna, eşti nebun? Cu asta se dă numai puţin.

  Stănică însă voia să se bucure o dată şi bine de beţiile parfumului scump.

  — Ce vă pasă, zise el ironic, vă jucaţi cu banii. Mama ei de viaţă! Când oi da de filon, mă scald în şampanie. Daţi-mi nişte bani, că mi-am cheltuit ultimele resurse pe covrigii tantei Agripina.

  Agripina asculta mulţumită discuţia şi ronţăia.

  — Cât să-ţi dau, Stănică? Întrebă verişoara.

  — Ce să-mi dai? Am zis şi eu, aşa. Parcă tu ai bani? Bărbatu-tău te ţine din scurt. Să-ţi văd geanta.

  Stănică luă într-adevăr geanta, privi în ea, mişcă admirativ din cap, luă câteva piese pe care şi le strecură în buzunar şi-apoi înapoie geanta verişoarei, decretând:

  —