Pe un scaun şedea, în apropierea unei ferestre înalte ce dădea înspre pălimar şi curte, şi care revela grosimea extraordinară a zidului, un domn bine îmbrăcat, cu o perlă în cravata. Era ceva mai în vârstă decât Stănică şi amintea puţin pe Pascalopol, fără să aibă fineţea aceluia. Era proprietarul unei mori, milionar şi senator. Stănică văzându-l, îi făcu semn fluturător cu mâna şi-l întrebă foarte familiar:

  — Ce faci, mă Toadere?

  Interpelatul nu se supără şi răspunse simplu:

  — Bine, Stănică, dar tu?

  Stănică făcu semn cu mâna că e dezastru şi privi către ceilalţi din odaie, făcându-le salutări cu mâna, fără să-i mai onoreze cu vorba.

  — Ascultă, mătuşă Agripina, zise Stănică, privind prin odaie, tot nu te mai descotoroseşti de vechiturile astea?! Şi începu să examineze odaia.

  Zugrăvită cu mari flori de un verde-întunecos, învechit, odaia, prea mare, părea goală. La fereastră erau câteva ghivece cu cerceluşi, rezemaţi de câte o scăricică de aşchii. Cea mai mare parte din peretele de la răsărit era acoperită de icoane de toate mărimile, în faţa cărora atârnau, cu sârme legate de tavan, trei mari candele de biserică. Peretele din dreptul patului era acoperit cu două imense rame care colectau mulţime de fotografii format vizit, de nuanţă cafenie, în genere făcute de Waber şi de Gerstl. În şiruri egale, ca nişte fronturi, erau de faţă acolo toţi membrii numeroasei familii. Stănică, aplecându-se asupra patului şi sprijinindu-se cu mâinile de umerii fetelor, examină cu atenţie un cadru, până ce descoperi ceea ce căuta.

  — Uite, Lili, zise, ăla sunt eu!

  Şi arătă un băieţaş cu pantaloni scurţi, trecând de genunchi, cu surtuc de om matur, cu părul lins, despărţit printr-o cărare laterală, însă cu capetele inegale, parcă smulse. Părea un băiat timid, curăţel.

  — Erai drăguţ, unchiule! Zise fata.

  — He-hei, se mândri Stănică, eu am fost ceva în viaţa mea! Peretele dimpotrivă ferestrei era acoperit, până sus, cu un raft ca acelea pe care se pun pâinile în brutării. S-ar fi zis că Agripina îl scosese chiar din prăvălie, dacă lemnul gol n-ar fi fost mascat de bucăţi de caşmir vechi şi de broderii grele. Rafturile erau pline cu vase, pahare, ustensile de bucătărie chiar, cărora însă vechimea lor şi materialul le dădeau aerul unor obiecte de lux sau cel puţin de muzeu. Într-adevăr, cratiţele erau nişte tingiri mari de aramă, cu capace conice ca nişte scuturi. Numeroase tăvi de aramă, puse una într-alta, în ordinea mărimii, ibrice, căni, bizare piuliţe, toate de aramă sau alamă, făceau din raft o vitrină de muzeu. Erau acolo, aşezate în vrafuri, farfurii cu fine desene negre în tuş, semănând cu nişte litografii. O serie înfăţişa un soi de păuni zburători, amestecându-se cu fluturii în foile unor trandafiri. Marca de serie a acestor farfurii era „Asiatic Pheasan”. Unele farfurii întinse, de servit, frumoase ca nişte dantele, reprezentau înăuntru un lac pe care trecea o barcă cu ornamente rococo, dusă, cu şase vâsle lungi de galeră şi, în acelaşi timp, cu o prăjină veneţiană, de câţiva marinari în costume englezeşti, stil 1820. În barcă se afla un pavilion chinezesc. În loc de nuferi, pe lac creşteau trandafiri. Barca se îndrepta spre o fântână rococo, în marginea căreia, pe o scoică, şedea un Neptun întunecat, încoronat ca un rigă de cărţi. În fund, se zăreau o peluză englezească şi un castel. O statuie, înfăţişând un ins cu redingotă, ridica mâinile spre pajişte. Un podeţ veneţian ducea de la peluză către o insulă, unde se ridica o biserică de cel mai pur stil gotic anglican. Marca de serie era „Fountain Scenery”. Câteva cuvinte arabe dedesubt rămaseră nedescifrate de Stănică. Erau şi altele ceva mai noi şi mai stângace, însă tot aşa de ciudate. În locul trandafirilor, atârnau ciucuri de flori verzui de laur. Pe o lagună trecea un fel de gondolă încărcată cu marinari, părând nişte piei-roşii şi având unelte de pescuit. De jur împrejurul lagunii se ridicau creste mari de munţi înzăpeziţi, poate nişte fiorduri. Nori grei se îngrămădeau în jurul lunii pline. Iar pe o insulă, o mare biserică gotică cu turnuri moscovite îşi înălţa vitraliile albite de lună şi zidurile negre în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, în ciuda răcelii de Septentrion a priveliştii. Alte farfurii erau aşa de înflorite cu albastru-intens de Prusia, încât apăreau ca nişte enormi irişi. Recipientele de băut ale Agripinei erau şi mai curioase. Stănică începu să le cântărească în mâini.

  — Uite, aşa se făceau lucrurile altădată! Constată ca şi în anul celălalt, în aceeaşi împrejurare.

  Agripina nu mai avea un serviciu întreg de cristălărie, dar avea unele exemplare din toate. Avea, de pildă, pahare grele, ca făcute dintr-un singur bloc şlefuit pe câteva laturi, pahare groase cu pereţii găuriţi de ochiuri mari în chipul fagurelui, cupe de cristal, cu coadă, asemeni unor bombe, tăiate în flori şi grătare, aducând aminte de fructul ananasului, părând mai degrabă operă de bijutier decât de sticlar. Cele mai frumoase şedeau pe o bază masivă de cristal, tăiat în ovule clasice, se subţiau apoi şi se redeschideau ca un crin. Rozete de cristal pecetluiau cele opt zone. Apoi, desene fine roşii poleiau tot paharul, conturând tăieturile şi desfăşurând festoane de trandafiri caligrafici. Stănică nu se mulţumi numai cu cântărirea paharelor, ci le şi mirosi. Agripina se slujea de pahare ca de nişte borcane, punând în ele, după cum îi venea la îndemână, ţinte, sfoară, stafide, nuci curăţite. Paharele mirosite de Stănică acuzau enibaharul şi scorţişoara. O chesea mare cu capac de sticlă ce s-ar fi putut zice sculptată, şi care semăna cu o urnă funerară, era plină de cuişoare.

  — Mătuşă Agripino, zise Stănică, aş mânca mâncarea aia pe care ne-o făceai dumneata când eram copil, mâncarea aia grecească, cu enibahar.

  — Ce mâncare? Zise Agripina, mărind pupila unicului ochi valid.

  — Ei, ce mâncare? Iei carne tocată, fără vine, şi fără miez de pâine sau ou, ca pentru cârnaţi de vacă (Stănică făcu buze