— Nu apă, Stănică, întrerupse doamna bogată, zeamă de supă şi grăsime.

  — Exact. Am pus-o eu pe nevastă-mea, dar n-a făcut nimic. Pentru asta se cere să ai înstinct, să te naşti cu sentimentul enibaharului.

  Fetele de pe pat strâmbară din nas.

  — Ce, sări Stănică, faceţi mofturi? Ştiţi voi ce e mirodenia? Aţi mâncat voi pătlăgele vinete cu scorţişoară?

  — Vai! Se scandalizară fetele.

  — Ba e bun, zise Agripina. Stănică ţine minte. Bunicii noştri aşa găteau, numai cu untdelemn, cu mirodenii şi în tingiri de aramă cositorite. Şi mâncau mai mult peşte şi carne de oaie. Pătlăgelele aşa se fac: cureţi vinetele de pieliţă, ca de obicei, le dai în undă, le scurgi de apă, le toci, le prăjeşti în untdelemn, pui şi puţină ceapă tocată mărunţel, pe urmă le aşezi în tingire cu apă, sare, piper, ce-i trebuie, pătrunjel, scorţişoară şi unt de nucă (cum se mânca odată), şi înăcreşti cu zeamă de lămâie. Şi laşi să fiarbă.

  — Şi pe urmă, adaugă Stănică cu apetit, presari pe deasupra tot scorţişoară pisată!

  — Aşa mâncam noi, bătrânii! Încheie simplu Agripina, ronţăind alune americane.

  Stănică îşi continua ancheta prin rafturi. Se uita acum la ceştile de cafea, multe şi desperecheate. Una plină de stafide o deşertă pe gât. Cele mai delicate aveau forma unor boluri de ceai chinezesc, erau mici şi zugrăvite cu ramuri subţiri, înflorite. Neavând mâner, erau vârâte în nişte picioare ovoluide de aramă, căpătând astfel înfăţişarea unor candele.

  — Mătuşă, zise Stănică, ce faci cu atâtea ceşti, dă-mi şi mie două, să le ţin ca amintire, să arăt şi eu urmaşilor cum bea lumea cafea altădată.

  Aceasta era formula tipică cu care Stănică împuţina rafturile Agripinei. Fără să aştepte răspunsul, el şi strecurase ceştile în buzunar. Agripina făcu o invitaţie enigmatică:

  — De, Stănică, cum crezi şi tu! Astea le mai am şi eu, şi pe urmă nu mai am din ce bea!

  — Să fii dumneata sănătoasă, o încurajă Stănică, băgând repede în buzunarul umflat încă două ceşti.

  Stănică sărută mâna Agripinei, făcu semne de diferite nuanţe celorlalţi şi dădu să iasă. Toader declară că merge şi el, şi că-l duce cu trăsura până unde vrea. Avocatul acceptă, se sui în trăsură, alături de Toader, şi primi alături de el, aproape în braţe, şi pe Lili, fata lui Toader şi nepoata lui, în jurul mijlocului căreia întinse braţul, de altfel de prisos, ca şi când ar fi voit s-o susţină să nu cadă. Vizitiul de casă plesni uşor biciul pe deasupra cailor, şi trăsura se rostogoli dulce, fiindcă avea roţi cu pneuri. Era un vehicul elegant, căptuşit cu velur maron, prevăzut cu saltele moi de divan garnisite cu broderie. Părul fetei, înfoiat în chip florentin pe umeri, îşi arunca unele fire pe obrazul lui Stănică, gâdilat în mod plăcut. La început, Stănică strânse talia fetei automatic, indiferent, acum începu s-o palpeze mai atent cu vârfurile degetelor, simulând jocul barabanei.

  „O fetiţă, o scârbă, gândi el, şi ce şolduri, ce talie! Domnişoară de măritat în regulă. Serie nouă. Aşa e când huzureşti. Hrănite bine, plimbate, cum să nu crească?”

  — Câţi ani ai tu, Lili? Întrebă el tare, strângând-o acum cu braţul, oficial.

  — Şaisprezece!

  — Ia taci! Se miră Stănică. Eşti bună de măritat.

  — Chiar vreau s-o mărit, spuse Toader liniştit.

  — Serios? Sări Stănică.

  — Ce te miri? E destul de mare. Şi mamă-sa tot la vârsta asta s-a măritat. I-am dat atâta educaţie câtă trebuie unei femei, şi acum să mă lase liniştit să văd şi de ceilalţi copii.

  Nu era o concepţie originală. În toată familia lui Stănică fetele se măritau foarte tinere, cu bărbaţi desemnaţi de cei bătrâni. Când o fată ajungea la vârsta de paisprezece ani, vorbea în mod liber de măritiş. Atât de tradiţională era această normă, încât nici o fată nu se simţea nefericită, dimpotrivă, orice întârziere o neliniştea. Fetele înţelegeau trebuinţa căsătoriei, nu se îndrăgosteau nebuneşte şi iubeau numaidecât pe bărbatul ales pe calea raţiunii. Nu sufereau de altfel nici o constrângere şi, dacă nu le plăcea un tânăr, îl refuzau fără nici o discuţie. Luau însă parte, împreună cu familia, la procesul de alegere, îşi dădeau părerea, o ascultau pe a altora, aşa cum faci când cumperi o stofă scumpă. În acest chip, toate se măritau cu oameni bogaţi sau în stare să devină, preferând aproape cu stricteţe marii industriaşi, marii restauratori sau hotelieri, magistraţii care aveau şi moşie, mai rar un ofiţer, de la colonel în sus, niciodată un profesor, niciodată un intelectual. Fetele erau umblate prin străinătate, vorbeau câte o limbă străină, ştiau să se conducă în lume şi erau încredinţate de valoarea clasei lor, nu citeau însă nimic, nu aveau nici un fel de cunoştinţe artistice sau literare. Orice intrare pe domeniul acesta era socotită, în chip tacit, ca o dovadă de prost-gust, de proastă origine, şi individul imprudent era privit cu mirare, de la picioare spre cap, spre a i se descoperi semnele mizeriei. De aceea, în numeroasa familie, femeile, de la douăzeci şi cinci de ani în sus (căci domnişoare de vârsta aceasta nu puteau exista), erau mai degrabă antipatice, prin suficienţă burgheză şi totală, impertinentă mirare în faţa cui depăşea mijloacele intelectuale sau era sub mijloacele lor materiale. Stănică însuşi nu le cam înghiţea, fiindcă, deşi el nu avea prea mari înclinaţii intelectuale, afecta totuşi a fi „boem”, om ratat „de prea multă simţire şi dor de ce e frumos în vată”. Fetele, de la paisprezece la nouăsprezece ani, însă, erau toate drăguţe şi simpatice, fiindcă, pe de o parte, prin educaţie, depăşeau nivelul fetelor obişnuite, iar pe de alta, nefiind intelectuale prin tradiţie, erau modeste. Lili, de pildă, cu părul ei căzut în cascade pe umeri, cu pălăria de paie largă, cu ochii ei