negri, uniţi prin îmbinătura sprâncenelor, prin tenul măsliniu, grecesc, era cu adevărat graţioasă. Era un fel de Otilie oacheşă, care însă prevestea că avea să evolueze spre burghezie.

  Stănică mai pipăi puţin pe Lili, lăsând tamburinarea dinspre coapsă înspre genunchi.

  „Hm, comentă el mental, ce nepoată plinuţă am! Ferice de ticălosul care-o s-o ia. Ştiu că am rude frumoase! Cu aşa familie, mă pot mândri!”

  — Ei, continuă iarăşi tare, ai pus cumva ochii pe cineva, jucăm la nuntă?

  Lili ascultă aceste vorbe liniştită, cu naturaleţe, doar cu o notă de mulţumire. Toader explică:

  — N-am găsit până acum, dar o să găsim. Mi-au dat a înţelege c-ar lua-o vreo doi oameni cu stare, de treabă, dar sunt cam în vârstă. Mă gândesc şi la asta. O fată de şaisprezece ani nu stă bine lângă un om de patruzeci şi cinci. S-a cam dus obiceiul ăsta. Mi-a spus doctorul de casă că n-ar cam fi potrivit, ştii, pentru progenitură. Înţeleg ca fata să facă copii.

  — Ai perfectă dreptate, aprobă Stănică, strângând iar mâna, nu e bine bătrân, dar nici tânăr de tot. Aşa în floarea vârstei, când e omul cu entuziasm şi cu experienţă, aşa ca mine, Toader.

  Stănică nu gândise nimic extraordinar spunând aceste vorbe, dar apoi fu străbătut de o idee insidioasă. „Ce mai nevastă, îşi zise, ar fi „o fată ca asta„ (evită înadins, din scrupul, preciziunea), grecoaică de-a noastră, sănătoasă, fără maimuţăreli. Şi ce mai avere are fata asta! Ah, Doamne, de ce m-ai făcut unchi?!”

  — Nici nu ne gândim, urmă Toader, numaidecât la un om cu avere. Îi dau zestre destulă. Mai bine un tânăr sărac, dar care să vrea să muncească, să-l ţin eu din scurt, să-l introduc în morărit. Face el avere.

  Precum se vede, Toader admitea „le jeune homme pauvre”9, numai în branşa morăritului şi industriilor agricole.

  O idee fulgeră scurt prin creierul lui Stănică, pe care însă n-o exprimă: „Oare mitropolitul-primat nu poate să dea dezlegarea de căsătorie între o nepoată şi un unchi, vorba vine unchi, când sunt în joc interese mari, păstrarea forţei unei familii, consolidarea sângelui? În definitiv, ce dacă e fata copilului surorii mamei? Ei şi? Dar sângele ei nu s-a înstrăinat prin alianţa părinţilor? În familiile domnitoare asta e ceva curent. Dă-le dracului de prejudecăţi, de-aia scade natalitatea. Cu asta şi cu paralele ei eu aş popula patria, aş face România Mare.”

  Stănică strânse peste braţe sânul fetei şi-i zise cu aer părintesc:

  — Vezi, Lili, cum eşti? Ai ajuns fată de măritat, şi pe la unchiul tău nu treci să-l rogi să se intereseze de viitorul tău. Am şi eu relaţiile mele, experienţa mea.

  Ideea de a pune la cale viitorul fetei înduioşă atât de brusc pe Stănică, încât îl făcu să deteste numaidecât gândul nemărturisit dinainte. „Sunt un păcătos, îşi zise, auzi la ce mă gândesc! N-am decât o scuză, că n-am avut parte de ceea ce meritam.”

  Stănică lăsă mâna jos, cast, şi zise cu taină lui Toader:

  — Mă Toderiţă, ce nu mai aruncaţi şi voi rugina? Tot moară, tot moşie, tot fabrică de zahăr. Numai avere şi avere. Mai sunt pe lume şi alte bunuri, morale, mă-nţelegi. Lumea evoluează, se subţiază. Să dai tu perlă de fată pe mâna unuia care stă în tărâţe! Mă, am un băiat unic, un giuvaer, ruşinos ca o fată mare, deştept, de viitor, băiat de familie bună, băiatul, mă rog ţie, al doctorului Sima. Cine n-a auzit de doctorul Sima? Face şi el medecina, şi e în anul al treilea (Stănică minţi intenţionat). Are şi avere bunicică. Mă, s-au speriat profesorii de el, scrie cărţi, are să fie cel mai mare doctor. Ăla ajunge sigur la Universitate şi la Academie. Mă, şi e frumos, de pică. Să am fete, i-aş da două deodată. Tu ştii cât câştigă un doctor mare? Colosal! Şi ce face? Te-ascultă niţel ici, niţel colo, şi-ţi ia banii. Pe urmă, cinstea. Madam doctor Sima, profesor doctor Sima. Înalţi nivelul familiei, că m-am plictisit tot de moşieri şi de directori de fabrici. Să dăm, ceara mă-si, un Eminescu. E tocmai ce-ţi trebuie ţie, un doctor.

  — Pe nevăzute nu pot să mă pronunţ! Zise cu comică gravitate Lili.

  — Ştii că-mi placi! Păi când l-oi vedea, pici jos. Ăla suceşte mintea fetelor într-un minut (Stănică simţi că se contrazice şi atenuă), vreau să zic suceşte fără să facă nimic, că e băiat serios. Primejdia e să nu vrea el, dar am încredere în gustul lui fin. Când te-o vedea, nu se poate să nu-i placi. Ştii, băiatul ăsta e puţin sub conducerea mea morală, eu îi dau directive în viaţă, aşa că m-ascultă, se lasă sugestionat. Hai să provocăm o întâlnire…

  — N-ai decât, zise Toader, n-are ce strica.

  Stănică încruntă sprâncenele în chip de adâncă meditaţie, apoi zise hotărât:

  — S-a făcut. În curând aveţi ştiri de la mine. Opreşte, mă, că mă dau jos.

  Trăsura trasă de cei doi cai lucioşi ajunsese în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe. Stănică întinse mâna spre tovarăşul de călătorie şi zise grăbit, fără timiditate:

  — Mă Toderiţă, dă-mi repede ceva parale, că nu prea am procese. Să beau şi eu din diurna unui senator.

  Toader scoase repede o hârtie mototolită pe care o ţinuse pregătită şi i-o dădu zâmbind, fără strâmbătură de neplăcere şi fără emfază. Stănică o luă, sări jos, făcând cu mâna la cei doi, şi se-ndreptă spre Lipscani, fără alte ceremonii. De-abia după o sută de metri de mers, scoase hârtia din buzunar şi o privi. Era o bancnotă de o sută de lei. Stănică visase absurditatea de a primi o mie de lei.

  — Poftim, zise el cu pofidă, aruncă suta, cum aş arunca eu o băncuţă. Bani nemunciţi.

  Stănică cumpără prăjituri de la o cofetărie şi porni spre casă. Învârtindu-se cu mintea tot în jurul ideii de căsătorie, se înflăcăra de Olimpia. Mâna