pe care o retrăsese cu sentimentul vinovăţiei de pe Lili voia s-o întindă legal spre nevastă-sa. Credea că o înţelege. În sărăcie, marile sentimente nu se pot dezvolta. Olimpia era şi ea femeie, avea nevoie de lux, de rochii, de blănuri. E adevărat că nu era vina lui şi că o femeie trebuie să aibă zestre, însă nici vina ei nu era vina că avea părinţi denaturaţi. Câtă deosibire între fetele din familia lui şi cele din familia Tulea! Sărăcia te face posac, acru. Biata Olimpia! O trăsură să fi avut şi făcea din ea regină. Cu aceste sentimente generoase, Stănică intră pe poarta „proprietăţii” lui, înlăturând, pe cât cu putinţă, privirile de pe faţada strâmbă, culcată pe-o rână, a casei. Voi să intre în marchiza de lemn, aplicată ca o gheretă peste uşa principală, dar se răzgândi şi merse spre fund, unde era bucătăria. Îi era foame şi voia să ştie ce se găteşte. Bucătăria era închisă, goală. Pe fereastră văzu maşina de gătit, fără foc. Simţi o primă nemulţumire. Intră pe dindos în sufragerie, unde constată că masa era nepusă. Pe Olimpia o găsi în dormitor, îmbrăcată ca de oraş, uitându-se în oglindă.

  — Bau! Făcu Stănică, cu voinţă optimist.

  Olimpia îl privi liniştită, aproape senină. Stănică îi întinse pachetul de prăjituri:

  — Uite, iubito, mi-am permis o mică atenţie. Nu te uită Stănică.

  — Ce-ai adus acolo? Întrebă Olimpia.

  — Ce-ţi place ţie, prăjituri cu cremă.

  — Bine-ai făcut! Aprobă Olimpia fără exagerare. Cuprins de un val de sentimentalitate, Stănică se aşeză în spatele ei, cu faţa spre oglindă, scoase capul mustăcios de după coafura ei şi o strânse de mijloc.

  — Olimpia mea scumpă, tot ce văd mă întăreşte şi mai mult în convingerea că nimic nu e mai înalt ca misterul căsătoriei. Iubirea eternă, pentru care părăseşti familie, bogăţii, onoruri.

  — Mă strângi prea tare, reproşă moale Olimpia.

  — Te strâng ca să simţi că ai îndărătul tău un apărător dezinteresat, devotat, pe soţul tău, pe tatăl fiului tău. Pe cine altcineva poţi conta? Iubita ta mamă, şi soacră mie, vinde tot ce are în casă, vrea să petreacă şi să nu mai rămână şi altuia un capăt de aţă. Socru-meu abia ţi-a dat baraca asta, ca să ne asigurăm un adăpost, sub demnitatea ta. Dar n-avea grijă, nu cer decât un pic de iubire, şi las' că-ţi realizez eu toate dorinţele tale. Rudele? Îţi dau voie să le dispreţuieşti, să rupi definitiv cu ele. Ce-ai avut şi ce-ai pierdut? Amândoi, prin iubire, facem un bloc.

  Stănică strânse încă de un grad cercul braţelor şi sărută pe Olimpia pe lobul unei urechi.

  — Şi, barem sunt proaspete prăjiturile? Că de obicei le iei stătute! Observă ea, fără schimbarea glasului.

  — Îmi pare rău. Le-am comandat special pentru tine. Numai pentru tine, comoară scumpă. Uite, ţi-am cumpărat de la anticar patru ceşti de cafea antice, notează bine, de-ale strămoşilor, pe care am pus de mult ochii. Vreau să strângem de pe acum lucruri de preţ pentru căminul nostru cel nou.

  Când Stănică vru să sărute pe Olimpia şi pe obraz, aceasta arătă puţină plictiseală:

  — Dragă, mă-nţepi cu mustăţile. Lasă-mă puţin, că sunt supărată!

  — Dar ce ai? Se alarmă Stănică, aşa faci tu totdeauna, la bucuriile şi durerile tale eu nu particip niciodată.

  Olimpia desfăcu pachetul de prăjituri, luă o bucată şi începu s-o mănânce încet.

  Ce faci, scumpo, îţi strici apetitul. Nu mergem la masă?

  — N-am gătit nimic, servitoarea e dusă la mama. Mănâncă şi tu prăjituri.

  — Dar ce s-a întâmplat, dragă? Observă Stănică, în sfârşit, cam iritat, dând drumul Olimpiei.

  — S-a întâmplat că Titi iar a fugit de acasă. Unde, şi cu cine, ştie Dumnezeu!

  — Nu mă-nnebuni! Exclamă Stănică, lăsându-se pe pat, plin de toate voluptăţile senzaţionalului.

  Şi luând şi el o prăjitură, începu s-o mănânce, clătinând mereu din cap.

  Felix visă înspre ziuă diguri lungi, pe care se spărgeau mari valuri, debutând cu urlete şi scurgându-se sfărâmat cu zornăitul unei grindini de sticlă. Apoi apele se retraseră cu totul, târâtoare ca fumul, şi lăsară descoperit fundul mării, care se vedea plin de creste inegale. Coborându-se din zbor asupra lor, Felix văzu că vârfurile de stâncă erau de fapt turle de biserici în care se clătinau clopote de toate mărimile, scoţând valuri de sunete, mai apropiate sau mai îndepărtate. Clopotniţele se prefăcură în dansatori, acoperiţi din cap până în picioare de zurgălăi, în faţa cărora Otilia se învârtea cu nişte castaniete în mână. Felix ştia că doarme şi visează, şi se silea să oprească mai mult fiece metamorfoză. Deodată, însă, ochii îi fură loviţi de suliţi de lumini, şi se recunoscu în patul lui, deşi nu rupsese toate legăturile cu visul. Curios, valurile de sunete răsunau mai departe, alcătuind frazele din Folies d'Espagne de Corelli. Felix îşi strânse şi mai tare ochii ca să se bucure de vis, însă simţi în picior răceala tăbliei patului. Printre genele obosite de atâta strângere silnică, se zăreau contururile camerei decolorate de prea multă lumină. Simţi că era treaz şi valul de sunete e o realitate. Sări din pat. O mână uşoară, furtunoasă execută partea allegro moderato, scoţând picurături vitroase. Inima lui Felix bătu să se smulgă din loc. Mâna aceasta obişnuită cu fraza clasică, exercitată la muzică înaltă, pasionată în geometrie, era numai a Otiliei. Îşi apucă lucrurile să se îmbrace, şi de nervozitate şi le puse pe dos, întârziind operaţia. În cele din urmă, de bine, de rău, fu îmbrăcat. Fără să se mai spele, cu părul vâlvoi, alergă jos pe scări, apropiindu-se de sursa din ce în ce mai sonoră de armonie. Uşa odăii cu pianul era dată de perete. Înăuntru, ghemuită pe taburet, îmbrăcată însă ca de oraş şi cu pălăria pe cap, Otilia în persoană îşi legăna moale mâinile pe deasupra claviaturii, îmbătată de sunete, subliniind câte o măsură cu pan, pan, pan.