Sunetele muriră deodată, şi taburetul, printr-o mişcare bruscă, se suci pe axă înfăţişând-o pe Otilia stând turceşte.

  — Felix! Răspunse fata şi sări în picioare.

  Tânărul se apropie exaltat de ea, şi Otilia întinse braţele spre el. Când mâinile îi atinseră umerii, fata se opri puţin intimidată de timiditatea lui Felix. Apoi îl sărută uşor pe un obraz, uşor pe un altul şi, în cele din urmă, pe gură. Moş Costache scoase o clipă capul pe uşă şi fugi. Otilia îl ţinea strâns pe Felix la oarecare distanţă ca să-l poată privi bine:

  — Felix, mi-era dor de tine. Ce-ai făcut tu atâta vreme? Otilia merse înspre taburet, reaşezându-se pe el şi trăgând după sine şi pe Felix, care se lăsă jos pe covor, cu capul în poalele ei.

  — Felix, uită-te la mine, ce-ai făcut în lipsa mea? Şi fata, apucându-l de bărbie, îi ridică în sus capul.

  Felix îşi reînfundă obrazul în poalele ei. Era copleşit de emoţie, dar devenit mai matur acum, mai capabil de a-şi analiza sentimentele, se sculă şi făcu recapitularea liniştit:

  — Otilia, ce eram să fac? Te-am aşteptat. Eu am crezut că tu mă iubeşti, am avut încredere în tine, şi de aceea când ai plecat pe neaşteptate cu… Cu…

  — Cu Pascalopol, preciză râzând Otilia.

  — Da. Când ai plecat, am fost amărât. Nu te-am uitat niciodată, toate gândurile mele au fost numai pentru tine, însă eram demoralizat. Plecarea ta, trebuie să recunoşti, era ciudată, nu mi-ai explicat niciodată nimic. Cu toate că o speranţă absurdă îmi spunea altfel, în ultima vreme nu credeam că ai să mai vii.

  — Ce prost eşti!

  — Eu am crezut în tine, am fost devotat cuvântului dat (aici Felix avu un scrupul şi se opri puţin). Poate am greşit o clipă, sunt gata să-ţi mărturisesc, dar n-a fost nimic serios. O eroare, mai puţin decât atât, o desperare, fiindcă tu nu-mi scriai nimic. Otilia râse.

  — Ştiu eroarea, te iert solemn!

  — Ce ştii? De unde ştii?

  — Ei, mi-a spus Stănică! Nu ştiu cum a aflat că vin, şi azi-noapte a fost la gară cu un buchet mare de flori. Bineînţeles, mi-a spus lucruri pentru o săptămână. Mi-a spus şi de o aventură a ta cu Georgeta, însă tu ştii că eu pot deosebi ce e adevărat de ce e palavră în vorbele lui Stănică. N-am crezut nimic.

  — Era totuşi adevărat, până la un anume punct.

  — Ah, Felix, rămâi mereu un copil! Nu poate fi nimic adevărat din punctul de vedere care ne priveşte. Ţi-am spus că te iubesc, nu sunt dădaca ta.

  Otilia îl trase pe Felix de o mână, aşa cum şedea cu genunchii pe taburet, îl sărută, apoi cu cealaltă mână zdrăngăni fantezist pe pian, încheind:

  — Va să zică, totul e în regulă! După puţină gândire, Otilia zise:

  — Apropo, am primit o scrisoare foarte caraghioasă de la tanti Aglae et companie, însă cineva semna în ea: Isus Cristos. Probabil, în bătaie de joc. Cine să fie? Pe Titi nu-l cred în stare de astfel de originalităţi.

  Felix fu de părere că nu putea fi decât Simion, care devenise, într-adevăr, Mântuitorul. Otilia se arătă profund impresionată de nenorocirea bătrânului, fricoasă chiar.

  — Felix, întrebă ea, e posibil ca cineva să înnebunească aşa, dintr-o dată?

  Felix asigură că nu, şi că Simion era, propriu-zis, bolnav organic. Otilia păru convinsă şi adăugă:

  — Aşa spune şi Pascalopol. Tânărul se încruntă:

  — Otilia, zise el, eu n-am nimic cu Pascalopol, dimpotrivă, îi sunt chiar îndatorat. E un om aşa de simpatic, încât nu mi s-ar părea deloc nepotrivit ca o fată ca tine să-l iubească.

  — Aha! Făcu ironic Otilia.

  — Însă, recunoaşte şi tu că totul e ciudat şi că cea mai tare credinţă şovăieşte. Te-ai dus la Paris şi ai stat atâta vreme cu Pascalopol. În ce calitate? Îl iubeşti? A crede asta înseamnă să nu mai cred în vorbele tale. În tot cazul, el trebuie să te iubească. Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă. Şi Pascalopol, şi eu suntem îndreptăţiţi să credem că ne iubeşti şi, totuşi, nimeni nu ştie sigur. Te rog, Otilia, spune-mi sincer, nu mă face să sufăr! De ce te duci mereu cu Pascalopol, de ce te porţi cu el în aşa fel încât să-i trezeşti speranţele?

  Otilia se răsucise încet pe taburet şi cânta la pian, fără să răspundă.

  Felix lăsă capul peste claviatură, cu băgare de seamă, ca să nu rănească degetele încăpăţânate ale Otiliei, şi îngenunchind lângă ea, îi cuprinse picioarele.

  — Otilia, te rog, e adevărat ce spune lumea, că te-ai logodit cu Pascalopol?

  Fata se uită blând şi lung, cu ochii ei albaştri, în ochii lui Felix, şi spuse simplu şi liniştit:

  — Nu e adevărat, Felix. Acum eşti mulţumit?

  — Ar trebui să fiu mulţumit, şi totuşi, este ceva care mă lasă în îndoială. Va să zică, tu eşti capabilă să dai unui om ca Pascalopol credinţa că-l poţi iubi, fără să fie adevărat.

  — Pascalopol, zise Otilia, puţin cam iritată, nu crede că-l iubesc. El se poartă cu mine aşa cum s-a purtat de când eram mică, de cinci ani. Mi s-ar părea curios să fie altfel. Am venit acasă veselă, şi mă întristezi din nou.

  — Otilia, regretă Felix, iartă-mă, n-am voit să te supăr. Ţi-am spus cu sinceritate ce-am gândit în lipsa ta.

  — Felix, imploră Otilia, de ce nu vrei tu să fii cuminte? Am atâtea să-ţi spun! Haide cu mine sus.

  Şi fata, apucându-l de mână, ca de obicei, îl trase şi începu să alerge cu el pe scări în sus.

  În odaia Otiliei, pe pat, erau deschise două geamantane noi. Fata aruncă cu furie toate lucrurile de deasupra, spre a găsi ceva, şi în sfârşit