spart. Rămăsese ghemuit lângă ea zece minute, neştiind ce să facă, într-o confuzie totală şi gândindu-se că ar trebui să aştepte până ce se semna un certificat de deces sau până-l întreba cineva ce se întâmplase. Ceea ce se întâmplase era însă foarte limpede şi se repeta peste tot în jur. Apoi, era la fel de limpede pentru oricine că tot spitalul se transformase într-un balamuc. Ar fi aşteptat zadarnic un tânăr doctor calm să vină şi să-şi exprime condoleanţele, după care să declanşeze demersurile cuvenite într-o asemenea situaţie. Oricum, mai devreme sau mai târziu, aveau s-o care pe maică-sa ca pe un sac de ovăz, iar o scenă de soiul ăsta nu dorea să vadă. Poşeta ei era sub pernă. Descoperise un pix şi un ac cu gămălie în carnetul ei de cecuri. Rupsese o foaie de depunere de la sfârşitul carnetului şi scrisese pe ea numele, adresa şi, după o scurtă socoteală, vârsta mamei lui. Îi prinsese apoi bucata de hârtie pe bluză cu ajutorul acului şi începuse să plângă. O sărutase pe obraz şi fugise de acolo, cu lacrimi în ochi. Se simţea ca un dezertor. Ajuns pe stradă, începuse să se simtă ceva mai bine, deşi în momentul respectiv trotuarele erau pline de oameni nebuni, de oameni bolnavi şi de patrule ale armatei. Iar acum putea să stea pe bancă şi să fie mâhnit pentru motive mai generale: pentru faptul că mama lui nu mai apucase să se bucure de pensie, pentru propria lui carieră pierdută, pentru vremurile acelea minunate din L.A., când urmărea World Series alături de Yvonne, ştiind că după aceea aveau să meargă în pat şi să facă amor, şi pentru Rudy. Dar mai întristat era din cauza lui Rudy: regreta enorm că nu-i înapoiase cei douăzeci şi cinci de dolari, cu un zâmbet şi un semn de nepăsare, salvând astfel cei şase ani pe care el îi considera acum pierduţi.

 

Maimuţa muri la 11.45.

Stătea cocoţată pe stinghia ei, având un aer apatic şi ţinându-şi labele adunate sub bărbie, apoi pleoapele îi fluturară deodată şi căzu pe ciment cu capul înainte, impactul fiind însoţit de o bufnitură oribilă.

Larry nu mai avea niciun chef să rămână în locul acela. Se ridică şi porni fără ţintă, către monument, alături de care se afla chioşcul cel mare pentru orchestre. Îl auzise pe monstrul-urlător cu cincisprezece minute în urmă, undeva, foarte departe, dar acum singurul sunet din parc părea să fie ţăcănitul tocurilor lui pe ciment şi ciripitul păsărilor. Neîndoielnic, păsările nu se molipseau de gripă. Norocul lor.

Când se apropie suficient de chioşc, văzu o femeie aşezată pe una dintre băncile destinate publicului. Avea în jur de cincizeci de ani, însă îşi dăduse toată silinţa să pară mai tânără. Era îmbrăcată în pantaloni dintr-un material scump, verde-cenuşiu, şi o bluză ţărănească din mătase, care-i lăsa umerii goi... numai că ţăranii, din câte ştia el, nu-şi prea permit să poarte mătase, îi trecu lui Larry prin minte. Femeia privi în jur când auzi zgomotul paşilor lui Larry. Ţinea o pilulă într-o mână, pe care şi-o aruncă nepăsător în gură, ca pe o alună.

― Bună, o salută Larry.

Femeia avea un aer calm şi ochi albaştri, în care licărea o inteligenţă ascuţită. Purta ochelari cu rame de aur, iar poşeta-plic din mâini era confecţionată din ceea ce părea să fie, aproape sigur, blană de nurcă. Degetele-i erau împodobite de patru inele: o verighetă, două inele cu diamant şi unul cu ochi-de-tigru.

― Ăăă, nu sunt periculos, spuse el.

Era o replică ridicolă, desigur, dar probabil că podoabele ei valorau cam douăzeci de mii de dolari. Ar fi putut să fie vorba şi de nişte imitaţii, însă femeia nu prea avea aerul că s-ar da în vânt după pietricele şi tinichele ieftine.

― Nu, îi răspunse ea, nu arăţi primejdios. Şi nici bolnav.

Vocea ei se ridică puţin la ultimul cuvânt, transformându-i afirmaţia într-o întrebare discretă şi politicoasă. Femeia nu era câtuşi de puţin calmă, aşa cum crezuse la prima vedere; pe o latură a gâtului avea un mic tic nervos, iar în ochii ei albaştri, dincolo de inteligenţă, se ghicea şi acea stare de şoc pe care o văzuse şi în propriii lui ochi, în acea dimineaţă, pe când se bărbierea.

― Nu, cred că nu sunt bolnav. Dar tu?

― Câtuşi de puţin. Ştiai că ţi s-a prins de pantof un ambalaj de îngheţată?

Se uită în jos şi constată că era adevărat. Se îmbujoră, gândindu-se că l-ar fi informat pe acelaşi ton şi că era deschis la prohab. Îşi ridică piciorul şi încercă să se descotorosească de gunoi.

― Arăţi ca o barză. Ţi-ar fi mai uşor dacă te-ai aşeza. Mă cheamă Rita Blakemoor.

― Îmi pare bine de cunoştinţă. Eu sunt Larry Underwood.

Se aşeză pe bancă. Ea-i întinse mâna şi Larry o strânse uşor, simţind în degete atingerea inelelor. Apoi înlătură cu atenţie bucata de hârtie de pe pantof şi o depuse meticulos într-un coş de gunoi de lângă bancă, pe care stătea scris PĂSTRAŢI CURĂŢENIA PARCULUI, EL ESTE AL DUMNEAVOASTRĂ! I se păru deodată că toată operaţiunea asta fusese nemaipomenit de caraghioasă, îşi lăsă capul pe spate şi începu să râdă. Era pentru prima oară când râdea cu adevărat din ziua în care o găsise pe maică-sa zăcând pe podeaua apartamentului şi fu o imensă uşurare să constate că râsul avea asupra lui vechiul efect binefăcător. Pornea din stomac şi ieşea printre dinţi, în acelaşi stil voios şi nepăsător. Rita Blakemoor îi zâmbea cu un aer complice, iar el fu încă o dată surprins de eleganţa şi de graţia ei naturală. Arăta ca un personaj feminin coborât dintr-un roman de-al lui Irwin Shaw. Nightwork, poate, sau cel după care făcuseră un film de televiziune când era el copil.

― Când te-am auzit venind, îi mărturisi ea, aproape că m-am ascuns. Mi-a fost teamă că apare bărbatul acela cu ochelarii rupţi, care emite sentinţe filozofice ciudate.

― Monstrul-Urlător?

― Aşa-i zici tu sau aşa îşi zice el?

― Eu îi spun aşa.

― Mi se pare foarte potrivit, zise ea deschizând poşeta făcută (poate) din nurcă şi scoţând un pachet de ţigări mentolate. Mie-mi pare un Diogene ieşit din minţi.

― Mda, care nu mai caută