amiciţie la cafeneaua de pe Encino, acolo unde lucra. Adevărul este că, după părerea lui, toţi colegii, de la bucătarul-şef cel nervos şi până la picoliţele care-şi unduiau şoldurile şi mestecau gumă, erau, fără excepţie, nişte prostănaci. Da, era ferm convins că toţi angajaţii de la Tony’s Feed Bag erau nişte nătărăi, cu excepţia lui, Larry Underwood cel blagoslovit, care avea să dea curând lovitura (şi nu care cumva să te îndoieşti de chestia asta). Singur printre prostănaci, suferea ca un câine bătut şi-i era dor de casă cât unui naufragiat pe o insulă pustie. Îl bătea tot mai des gândul să-şi cumpere un bilet Greyhound AmeriPass şi s-o pornească încet către New York.

Peste o lună, sau poate peste două săptămâni, chiar ar fi făcut-o... dacă nu apărea Yvonne.

Cu Yvonne Wetterlen făcuse cunoştinţă într-un cinematograf situat la doar două străzi de clubul în care ea era dansatoare „topless”. În momentul în care se terminase şi cel de al doilea film al programului, ea izbucnise în plâns şi începuse să-şi caute poşeta în jurul scaunului şi pe interval. Avea în ea carnetul de şofer, carnetul de cecuri, legitimaţia de sindicat, singura ei carte de credit, o copie a certificatului de naştere şi legitimaţia de asigurări sociale. Deşi era convins că-i fusese furată, Larry nu-şi exprimă acest gând şi-o ajută să caute. Câteodată chiar îţi vine să crezi că minunile sunt posibile: tocmai când erau pe cale să renunţe, Larry găsi poşeta cu trei rânduri mai în spate. După părerea lui, poşeta migrase până acolo împinsă de picioarele celorlalţi spectatori în timpul filmului, care, într-adevăr, fusese destul de plicticos. Îl sărutase şi-i mulţumise cu lacrimi în ochi. Larry, care se simţea precum Captain America, îi spusese că şi-ar fi dorit s-o invite la un hamburger sau ceva de genul acesta, ca să sărbătorească evenimentul, însă stătea cam prost cu banii lichizi. Yvonne se oferise să facă ea cinste. Larry, marele prinţ, nici nu se aşteptase la o altă reacţie.

Au început să se întâlnească; în mai puţin de două săptămâni, relaţia lor devenise foarte strânsă. Larry îşi găsise un post mai bun, funcţionar într-o librărie şi, pe deasupra, se angajase, ca solist vocal, într-o formaţie numită The Hotshot Rhythm Rangers & All-Time Boogie Band. De fapt, numele acesta bombastic era partea cea mai bună a grupului, dar pentru moment cânta cu ei, la chitară ritmică, Johnny McCall, cel care avea să întemeieze apoi Tattered Remnants, fără îndoială o formaţie foarte bună.

Larry şi Yvonne se mutaseră împreună, iar viaţa lui Larry se schimbase cu totul. Pe de o parte, dispunea pentru prima oară de o locuinţă, de un loc doar al lui, pentru care plătea jumătate din chirie. Yvonne agăţase nişte perdele la ferestre, îşi făcuseră rost de nişte mobilă ieftină, de la un magazin de solduri, şi o lustruiseră din nou împreună şi, în curând, erau vizitaţi de alţi membri ai formaţiei şi de prietene ale Yvonnei. Locuinţa era luminoasă în timpul zilei, iar seara adia o briză californiană parfumată, care părea să miroasă foarte tare a portocale, chiar dacă singura ei odoare provenea de fapt de la smog. Uneori nu venea nimeni şi atunci el şi cu Yvonne stăteau pur şi simplu în faţa televizorului, câteodată ea îi aducea o cutie de bere, se aşeza pe braţul fotoliului lui şi-l mângâia pe gât. Era locuinţa lui proprie, un cămin, fir-ar al naibii să fie; uneori zăcea treaz în crucea nopţii, cu Yvonne adormită alături de el, şi se minuna singur de cât de bine îi era. Apoi adormea pe nesimţite, iar gândurile lui nu erau niciodată tulburate de Rudy Marks. Sau nu foarte des.

Au trăit împreună paisprezece luni absolut nemaipomenite – cu excepţia cam ultimelor şase săptămâni, când Yvonne a început să se poarte urât cu el —, iar partea cea mai frumoasă i se păruse perioada de World Series. După ce-şi termina treaba la librărie, se ducea acasă la Johnny McCall – întreaga formaţie se aduna pentru repetiţii doar la sfârşit de săptămână, pentru că ceilalţi doi băieţi munceau noaptea – unde ei doi pregăteau câte o melodie nouă, sau poate pur şi simplu reluau „oldies” care le plăceau amândurora, melodii dintre cele pe care Johnny le denumea „cântece de rupt inima târgului”, de exemplu „Nobody but Me” sau „Double Shot of My Baby’s Love”.

După aceea mergea acasă, acasă la el, unde Yvonne îl aştepta cu masa. Şi nu nişte mese ca la televizor, cu cine ştie ce căcaturi. Mâncare adevărată, aşa cum se cuvine să fie gătită acasă. Fata fusese foarte temeinic educată. Şi după aceea se duceau în salon, deschideau televizorul şi se uitau la Series. Mai târziu, făceau amor. Totul părea să fie la locul lui şi să i se cuvină. Cugetul lui nu era tulburat de absolut nimic. De atunci încoace, nu i se mai întâmplase niciodată ceva asemănător. Niciodată.

Îşi dădu seama că lăcrima şi, pentru un moment, se simţi dezgustat de faptul că stătea aici, pe o bancă din Central Park, bocind ca un amărât de bătrân ieşit la pensie. Apoi îi trecu prin minte că avea tot dreptul să plângă, după toate lucrurile pe care le pierduse, că era îndreptăţit să se găsească într-o stare de şoc, dacă starea lui din acea clipă putea fi caracterizată astfel.

Maică-sa murise cu trei zile în urmă. Moartea o găsise pe un pat de campanie, instalat în holul de la Mercy Hospital, înghesuită alături de mii de alţi pacienţi care-şi dădeau duhul. Larry stătea îngenuncheat lângă ea când se sfârşise şi crezuse că n-o să scape întreg la minte: să fie silit s-o vadă pe maică-sa murind în putoarea aceea cumplită de urină şi de fecale, în bălmăjelile incoerente ale celor intraţi în delir, în mijlocul horcăielilor, al replicilor demente, al urletelor. La sfârşit, nu-l mai recunoscuse; nu existase nici măcar acea ultimă revenire a stării de conştienţă, din cea din urmă clipă. Pieptul ei se oprise pur şi simplu la mijlocul unei respiraţii greoaie, apoi se coborâse foarte încet, ca un automobil care se lasă pe un cauciuc