lui Larry. Duhoarea dulceagă şi infectă îl făcuse pe Larry să-şi spună că omul acela era ca o bomboană râncedă, o bucăţică bună care, în confuzia ce domnise, fusese lăsată în seama muştelor. Larry trântise uşa, însă era prea târziu: scăpase imediat de fulgii de porumb de la micul dejun şi apoi continuase să icnească până când începuse să se teamă că are să i se rupă ceva pe dinăuntru. Doamne, dacă mă auzi, se rugase el în timp ce se întorcea, împleticindu-se, către menajerie, dacă astăzi eşti cumva dispus să asculţi rugi, Sfinte Tare, dorinţa mea fierbinte este să nu mai fiu nevoit să dau ochii cu aşa ceva, măcar azi. Destul că sunt silit să am de-a face cu tot felul de nebuni, chestia asta e mai mult decât pot să suport. Îţi mulţumesc foarte mult.

Şi aşa, stând pe bancă (monstrul urlător nu se mai auzea, cel puţin pentru moment), Larry îşi aminti deodată de World Series de acum cinci ani. Amintirea asta îi făcea plăcere pentru că, aşa cum i se părea acum, fusese ultimul lui moment de fericire absolută: pe atunci avea o condiţie fizică a-ntâia, iar mintea lui era împăcată cu sine şi nu lucra împotriva ei însăşi.

Asta se întâmplase imediat după ce se certase cu Rudy. Despărţirea lor fusese o chestie a naibii de împuţită, iar dacă avea să mai dea vreodată ochii cu el (chestia asta nu se va mai întâmpla niciodată, venea ecoul unui oftat din cugetul lui), Larry era hotărât să-şi ceară scuze. Se punea în genunchi şi-i pupa vârfurile încălţărilor, dacă Rudy pretindea aşa ceva în schimbul împăcării.

Porniseră să traverseze întreg continentul într-un Mercury astmatic din 1968, al cărui sistem de transmisie se făcuse zob în Omaha. Din acel moment, lucrau câteva săptămâni în şir, mergeau apoi o vreme cu autostopul, către vest, lucrau iarăşi nişte săptămâni şi iar o porneau cu autostopul. O vreme au muncit într-o fermă din vestul statului Nebraska, chiar sub „coada de tigaie”, unde într-o seară Larry a pierdut şaizeci de dolari la masă de pocher. A doua zi a trebuit să-i ceară lui Rudy un împrumut, ca să iasă din încurcătură. Peste o lună au sosit la L.A., iar Larry a avut bafta să pună primul mâna pe o slujbă – dacă se poate numi slujbă spălatul de vase în schimbul unei plăţi minime. Într-o seară, cam trei săptămâni mai târziu, Rudy a adus vorba despre împrumut. I-a zis că s-a întâlnit cu un tip care i-a recomandat o agenţie nemaipomenită de plasare a forţei de muncă, poţi să fii sigur că te alegi cu un serviciu, dar taxa se ridica la douăzeci şi cinci de dolari. Adică, din întâmplare, exact suma pe care i-o împrumutase lui Larry după jocul de pocher. În mod obişnuit, adăugase Rudy, el nu i-ar fi cerut, însă dată fiind situaţia...

Larry protestase, afirmând sus şi tare că-i înapoiase banii. Că erau chit. Dacă Rudy avea nevoie de douăzeci şi cinci de dolari, foarte bine, numai că spera că Rudy nu încearcă să-l oblige să-i plătească de două ori acelaşi împrumut.

Rudy îi replicase că nu vrea un cadou, ci doar banii care i se cuveneau şi că, în general vorbind, nu se dădea în vânt după toate porcăriile lui Larry Underwood. Isuse Cristoase, spusese Larry, încercând să râdă cât se poate de prietenos. Nu mi-am închipuit c-aş avea nevoie de o chitanţă de la tine. Dar se vede că m-am înşelat.

Disputa luase amploare, se transformase într-o ceartă în toată regula, fuseseră la un pas să se lovească. În cele din urmă, Rudy se făcuse roşu ca racul. Ăsta eşti tu, Larry, îi aruncase. Eşti chiar tu, din cap până-n picioare. Mai mult de atât nici nu-ţi poate pretinde omul. Mă temeam că n-am să mă învăţ minte niciodată, dar acum cred că paharul s-a umplut, în sfârşit. Du-te la dracu’, Larry.

Rudy plecase, iar Larry îl urmase până pe palierul casei cu încăperi ieftine de închiriat, pescuind portmoneul din buzunarul de la spate. Scosese cele trei hârtii de câte zece dolari frumos împăturite în compartimentul secret din spatele fotografiilor şi le aruncase în urma lui Rudy. Du-te naibii, nemernic mincinos ce eşti! Ia-i! Ia afurisiţii ăştia de bani!

Rudy trântise uşa de la intrare şi dispăruse în noapte, grăbindu-se să ajungă la întâlnirea cu destinul ieftin al tuturor indivizilor de categoria lui din lume. Nu se uitase în urmă. Larry rămăsese în capul scărilor, răsuflând din greu, iar după câteva minute coborâse să-şi caute cele trei bancnote de câte zece dolari, le strânsese de pe jos şi le pusese iarăşi la loc sigur.

Acest incident îi revenea când şi când în memorie de-a lungul anilor, fiind de fiecare dată tot mai convins că Rudy avusese dreptate. De fapt, era absolut sigur. Chiar dacă-i înapoiase cu adevărat banii lui Rudy, ei doi fuseseră prieteni încă din şcoala elementară, iar dacă se gândea bine (retrospectiv), lui îi lipsiseră întotdeauna zece cenţi ca să intre la matineul de sâmbăta, pentru că-şi cumpărase îngheţată sau bomboane în drum spre Rudy, apoi împrumutase de nenumărate ori câte cinci cenţi ca să-şi rotunjească banii pentru prânzul cumpărat la şcoală sau şapte cenţi ca să poată merge cu autobuzul. Cum îl tapase pe Rudy de mărunţiş ani în şir, suma totală se ridica probabil la cincizeci de dolari, ba poate şi o sută. Larry reuşise chiar să-şi aducă aminte ce anume se petrecuse în mintea lui atunci când Rudy îi ceruse cei douăzeci şi cinci de dolari. Scăzuse repede douăzeci şi cinci din cei treizeci pe care îi poseda şi-şi zisese: Adică nu-ţi mai rămân decât cinci mardei. Prin urmare, înseamnă că i-ai plătit deja. Nu sunt prea sigur când, însă de plătit i-ai plătit. Hai să punem capăt acestei discuţii. Ceea ce se şi întâmplase.

Dar după aceea rămăsese singur în tot oraşul. Nu avea niciun prieten şi nici măcar nu încercase să lege vreo