ori. Maimuţa fusese suficient de inteligentă să evite moartea prin înfometare sau însetare – până în acel moment —, în schimb se vedea limpede că e foarte bolnavă de supergripă. Maimuţa era cât se poate de suferindă. Lumea se arăta încă o dată necruţătoare.

La dreapta lui, ceasul cu plăsmuiri de animale începu să bată ora 11. Figurinele complicate, care altădată îi încântau pe toţi copiii, defilau acum ca într-o sală de spectacole rămasă pustie. Ursul suna din trâmbiţă, o maimuţă mecanică ce nu avea să se îmbolnăvească vreodată (ci doar să se strice, în cele din urmă) cânta la tamburină, elefantul îi ţinea hangul, izbind în tobă cu trompa. Ce mai muzică grea, măi băiatule, afurisit de grea. Suita Sfârşitul Lumii pentru Figurine de Ceas.

După puţin timp ceasul amuţi şi atunci auzi iarăşi urletul acela răguşit, din fericire de la mare depărtare, de această dată. Ţipătul inuman ce tulbura splendida dimineaţă venea de undeva din stânga lui Larry, poate dinspre terenul de sport Hekscher. Poate că se prăbuşea în bazinul de înot de acolo şi o sfârşea odată.

― Vin monştrii! se auzi strigătul slab şi răguşit.

Perdeaua de nori se ridicase în această dimineaţă, iar vremea era acum însorită şi caldă. O albină trecu pe lângă obrajii lui Larry, ocoli în zbor straturile de flori din apropiere şi execută o aterizare în trei puncte pe un bujor. Dinspre menajerie venea zumzetul calmant, adormitor, al roiurilor de muşte care se lăsau pe animalele moarte.

― Monştrii vin acum!

Cel care tulbura liniştea era un bărbat înalt, de vreo şaizeci şi cinci de ani. Larry îl auzise pentru prima dată noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse la Hotelul Sherry-Netherland. În întunericul ce se lăsase asupra oraşului neobişnuit de liniştit, glasul acela îndepărtat îi păruse răsunător şi posomorât, vocea unui Ieremia dement străbătând străzile Manhattanului, stârnind ecouri, reverberaţii şi suferind, în cele din urmă, distorsiuni. Larry, care zăcea treaz în imensul pat dublu, cu toate luminile aprinse, ajunsese la convingerea total iraţională că monstrul se afla în urmărirea lui, îl căuta, aşa cum făceau creaturile care populau frecventele lui coşmaruri. Multă vreme avu impresia că vocea se apropia – Vin monştrii! Monştrii sunt pe drum! Acum se află în suburbii! – iar Larry aştepta din clipă-n clipă ca uşa apartamentului, pe care o încuiase cu toate cele trei sisteme de închidere, să cedeze sub presiunea monstrului, care se va năpusti înăuntru... şi se va dovedi a fi nu o fiinţă omenească, ci un soi de demon uriaş, cu un cap de câine, ochi cât farfurioarele pentru dulceaţă şi dinţi ca nişte scoabe.

Larry avusese prilejul să-l vadă în parc în dimineaţa respectivă, ceva mai devreme, şi constatase că nu era, de fapt, decât un bătrân nebun în pantaloni din catifea reiată, sandale şi ochelari cu rame din baga, un braţ fiindu-i bandajat cu folie adezivă. Larry încercase să-i vorbească, dar urlătorul fugise speriat, aruncându-i peste umăr că monstrul trebuia să apară pe străzi dintr-un moment într-altul. Apoi se împiedicase de un gard de sârmă de înălţimea gleznei şi se prăbuşise pe una dintre aleile pentru biciclete, cu o bufnitură puternică şi caraghioasă, iar ochelarii îi săriseră de pe nas, însă nu se spărseseră. Larry pornise în direcţia lui, însă înainte de a reuşi să se apropie suficient, monstrul îşi adunase ochelarii de pe jos şi pornise în direcţia monumentului, urlând la nesfârşit avertismentul lui. Prin urmare, părerea lui Larry despre făptura aceea suferise în doar douăsprezece ore o mutaţie radicală, de la cea mai teribilă groază la o plictiseală totală, combinată chiar şi cu o undă de supărare.

În parc se mai aflau şi alţi oameni, iar Larry stătuse de vorbă cu mai mulţi dintre ei. Arătau cu toţii cam la fel, de unde Larry trăsese concluzia că trecuse şi el prin acelaşi proces de uniformizare. Erau buimăciţi, vorbeau dezlânat şi păreau să nu se poată abţine să nu te apuce mereu de mânecă, în timp ce ţi se adresau. Aveau tot felul de povestiri pe care ţineau neapărat să ţi le împărtăşească. Toate erau la fel. Prietenii şi rudele lor muriseră sau erau muribunzi. Se trăsese pe străzi, pe Fifth Avenue se dezlănţuise un adevărat infern, oare era adevărat că Tiffany nu mai exista, cum putea să se fi întâmplat aşa ceva? Cine avea să se ocupe de curăţenie? Cine avea să strângă gunoaiele? După părerea lui, era mai bine să fugă din New York? Dar auziseră că soldaţii păzeau toate locurile pe unde s-ar fi putut strecura afară din oraş. O femeie era îngrozită la gândul că şobolanii aveau să iasă din metrou şi să moştenească pământul, ceea ce-l obligase pe Larry să-şi aducă aminte, cu nelinişte, de propriile lui reflecţii din prima zi după ce se întorsese la New York. Un tânăr care înfuleca dintr-o pungă imensă de cartofi prăjiţi Fritos îi mărturisise cât se poate de serios lui Larry că era pe cale să-şi vadă îndeplinită cea mai mare ambiţie a vieţii lui. Era ferm hotărât să se ducă la Yankee Stadium, să facă un tur de pistă în pielea goală, apoi să se oprească în mijlocul terenului, de unde se lansează mingea, şi să se masturbeze.

― O ocazie ca asta nu ţi se iveşte decât o dată-n viaţă, îi zisese el lui Larry, îi făcuse semn din amândoi ochii şi apoi o luase din loc, mestecând cartofi prăjiţi.

Mulţi dintre oamenii din parc erau bolnavi, însă doar puţini muriseră în locul acela. Poate că le trecuse prin minte c-ar putea fi devoraţi de animale şi se retrăseseră la adăpost atunci când simţiseră că le venise sorocul. Toată dimineaţa Larry nu avusese decât o singură confruntare cu moartea, dar nici c-ar fi avut nevoie de o a doua. Urcase pe Transverse Number One, cu gândul să intre în toaleta de acolo. Ajuns înăuntru, căscase ochii şi se trezise înaintea cadavrului unui bărbat cu rânjetul îngheţat pe buze, pe obrajii căruia viermii mişunau sprinten; stătea aşezat, cu mâinile sprijinite pe coapsele dezgolite, iar ochii lui înfundaţi căutau drept într-ai