egală cu zero. Și viteza de traversare a „Moskvici”-ului, trebuie s-o spun, nu era cu mult peste zero. Parcă mergea cu tractorul… Cine-i lasă la volan pe asemenea dobitoci? Dacă tot traversezi șoseaua împotriva regulilor de circulație, fă-o cel puțin repede! Dar ăsta… ba înainta un metru, ba frâna! Când mi-am dat seama că „Moskvici”-ul n-o să-mi acorde prioritate, n-am mai avut timp nici măcar să apăs pe frână.

…Viktor Kraveț care s-a deplasat la km 18 după rămășițele motocicletei, mai dă și acum din cap:

— Mare noroc ai avut! Ai scăpat ca prin minune! Dacă ai fi avut 70 la oră, eu aș fi lucrat acum la confecționarea unui monument din rămășițele „Jawei”, iar pe tăblița numărului aș fi pictat, înghițindu-mi lacrimile: „Aici se odihnește Krivoșein — inginer și motociclist”.

Da, dar dacă aș fi mers cu 70, n-aș fi intrat în „Moskvici”!

E interesant cum niște împrejurări cu totul întâmplătoare au contribuit la nașterea acestui incident fatal. Dacă nu m-aș fi oprit în pădure să fumez, să ascult cucul („Cucule, cucule, câți ani am să trăiesc? El mi-a prorocit vreo cincizeci), dacă aș fi luat unul sau două viraje cu o viteză ceva mai mică sau ceva mai mare, nu ne-am fi întâlnit, și fiecare și-ar fi văzut de treburile sale. Dar așa, pe drum drept, cu o vizibilitate perfectă, am intrat în singura mașină care mi s-a ivit în cale.

Singurul lucru la care am mai avut timp să mă gândesc, în timp ce zburam peste motocicletă, a fost cucul: Cucule, cucule, câți ani am să trăiesc?

M-am ridicat singur. „Moskvici”-ul avea partea laterală bușită serios. Conducătorul speriat își ștergea sângele de pe obrazul nebărbierit. Geamul portierei i l-am spart cu cotul. Așa-i trebuie, tembelului! Sărmana mea „Jawă” zăcea pe asfalt. Devenise dintr-odată mai scurtă. Farul, roata din față, furca, cadrul, rezervorul, totul era turtit, stâlcit.

…Prin urmare, viteza inițială de 17 m pe secundă a fost anulată pe o porțiune de drum mai mică de un metru. Cu această ocazie corpul meu a suferit o suprasolicitare… care reprezintă cam de 15 ori accelerația gravitațională a pământului! Oho!

Orice s-ar spune, omul e o mașină excelentă! Corpul meu a reușit, în mai puțin de o zecime de secundă, să se eschiveze și să ia o asemenea poziție, încât să pareze lovitura cât mai bine, cu cotul și cu antebrațul. Valerka încerca să demonstreze că omul poate fi comparat cu tehnica! Nu-i adevărat! Dacă ar fi să transpunem în termeni umani stricăciunile motocicletei, înseamnă că ea are „capul” zdrobit, „membrele superioare” fracturate, „coșul pieptului” și „coloana vertebrală” rupte… Și era o motocicletă atât de bună, prindea singură viteză…

E adevărat că umărul meu drept și pieptul au suferit, se vede, un șoc puternic. Îmi vine greu să ridic brațul drept. Probabil că mi-am fracturat coastele.

Deci, lucrurile s-au potrivit de la sine. Acum avem ce corecta la circuitul lichid al „mașinii-mamă”. Și nu în exterior, ci în interiorul corpului. „Moskvici”-ul s-a ivit tocmai la timp. A lucrat pentru știință…

Capitolul 5

— Vă rog să eliberați o autorizație pentru scoaterea cadavrului.

— Dar unde-i cadavrul?

— Iată-l, spuse și se împușcă.

— Salut! Dar atunci cine o să-l mai scoată?

Dintr-o legendă din Singapore

Milițianul Gaevoi ședea în camera de serviciu și, pătruns de sentimente înălțătoare, scria o scrisoare. „Bună ziua, Valea! Vă scrie Gaevoi Aleksandr. Nu știu dacă vă mai amintiți de mine sau nu prea, dar eu nu pot uita de loc cum v-ați uitat la mine, lângă terasa de dans, cu ajutorul ochilor dumneavoastră negri și frumoși, iar lumea era mare și concentrică. Dragă Valea! Veniți mâine seară în parcul „T. Șevcenko”. Eu sunt de serviciu acolo până la ora 24.00…”

Pe neașteptate apăru Onisimov, cu sprâncenele îmbinate sever. Gaevoi sări în picioare, împingând cu zgomot scaunul și se înroși.

— L-ai adus pe numitul Viktor Kraveț?

— Da, să trăiți, tovarășe căpitan! L-am adus la orele nouă și jumătate, conform ordinului dumneavoastră. Se află la arest.

— Condu-mă acolo.

Viktor Kraveț ședea pe o bancă cu spătar într-o cămăruță mică, cu tavanul înalt și fuma o țigară, trimițând fumul în raza de soare ce intra prin fereastra cu gratii. Obrajii îi erau acoperiți de o barbă nerasă de vreo trei zile. Privi pieziș spre cel care a intrat, dar nu se întoarse.

— Ar fi trebuit să vă sculați, așa cum se cuvine, observă cu reproș Gaevoi.

— Nu mă consider deținut!

— Nici nu sunteți deținut, tovarășe Kraveț Viktor Vitalievici, spuse calm Onisimov. Ați fost reținut pentru lămuriri. Acum lucrurile s-au limpezit și nu mai consider necesar să rămâneți în continuare sub stare de arest. Dacă va fi nevoie, o să vă chemăm. Așa că, sunteți liber.

Viktor Kraveț se sculă, privind cu neîncredere la anchetator. Acesta, la rândul său, îi aruncă o privire plină de ironie. Apoi buzele subțiri ale lui Onisimov se destinseră într-un surâs scurt.

— Frunte dreaptă, bărbie frumos conturată… nasul de formă regulată… și cum se spune acolo… șuvița de păr negru îi încadrau capul rotund și frumos. Krivoșein cel original avea o imagine destul de provincială despre frumusețea masculină. De altfel, lucrul e explicabil. (Ochii lui Viktor Kraveț se măriră). Dar unde e motocicleta?

— Ce, ce motocicletă?

— „Jawa”, cu numărul 21–11 DNA. În reparație?

— În… în magazie.

— E clar. Și fiindcă veni vorba, Onisimov își micșoră ochii cu răutate, telegrama trebuia trimisă înaintea experienței! Înainte și nu după!

Viktor Kraveț era mai mult mort decât viu.

— Bun. Actele o să vi le restituim ceva mai târziu, continuă anchetatorul pe un ton oficial. Vă doresc toate cele bune, tovarășe Kraveț. Să nu ne uitați. Tovarășe Gaevoi, te rog să-l conduci pe dumnealui”…

După o noapte în care n-a putut dormi deloc, Matvei Appolonovici veni la serviciu prost dispus și cu dureri de cap. Acum ședea la biroul său și întocmea un plan de acțiune pentru ziua care abia începea.

„1. De expediat lichidul pentru o expertiză suplimentară, în scopul depistării resturilor nedizolvate de țesuturi umane.

2. De luat legătura cu organele securității statului (prin Alexei Ignatievici).