[1] vremea sfidării (fr.) (n. r.)

[2] timpul pentru compromis (fr.) (n. r.)

[3] „Geniul creștinismului” este o lucrare a autorului francez François-René de Chateaubriand, scrisă în timpul exilului său în Anglia la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în apărarea credinței catolice ce era sub atac în timpul Revoluției franceze. (joc de cuvinte; vezi nota următoare) (fr.) (n. r.)

[4] Friptură de vită care, în mod tradițional, constă dintr-un filé prăjit la grătar, între două bucăți mai mici de carne de calitate mai proastă, ce sînt aruncate după preparare. (joc de cuvinte; vezi nota precedentă) (fr.) (n. r.)

Ce înseamnă însă a gîndi, adică a te gîndi? În actualul stadiu în care se află gîndirea umană, a te gîndi înseamnă în realitate a întări de fapt un gînd deja format. De aceea, de pildă, rar se întîmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul merge orb înainte sub puterea gîndului său, devenit obsesie. Iar această obsesie e o cerință fundamentală a ființei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vieții lui, adică fericirii la care năzuiește. Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiți (și nici nu sîntem!) fiindcă în legile care guvernează viața aceasta noțiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Firește, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simțeam înflorind, un sentiment de forță, dar nu puteam să afirm că sînt fericit, nici nu știam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gîndesc bine nu văd de pildă întrucît pierderea Matildei și pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fericire pierdută, deși nu puteam concepe că aș putea iubi mai tare pe altcineva sau aș dori un loc mai bun în ierarhia învățămîntului. Desigur, concepeam că acest sentiment de forță, această înflorire a ființei mele puteau diminua cu anii, și ajungînd în „toamna ideilor” n-ar fi fost exclus să mă trezesc cu grădina mea devastată („Qu’il reste en mon jardin bien peu de fruits vermeils!”)[1]. Da, dar mai întîi că pînă atunci mai era, abia ieșeam din primăvară, și în al doilea rînd mă simțeam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere și furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor.

Astfel că mergînd singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gîndi înainte de a lua o decizie. Dimpotrivă, discuția cu el îmi confirmase decizia deja luată, iar acum, „gîndindu-mă”, mă simțeam și mai întărit în ea. Nimeni nu știe, în afară de noi înșine, de ce facem un anumit lucru. „Știu eu de ce, gîndii, mi-ajunge că am conștiința că știu, nu e nevoie să mai știe și alții, nici măcar Matilda.”

Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Vasăzică Matilda nu dormea! Intrai în curte și sunai. Nu știu de ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totuși, îmi spusei, să-mi iasă în întîmpinare și să refacem clipele minunate ale primelor noastre întîlniri… Era ca și cînd aș fi uitat că am chei și „să n-o fac să coboare de pomană”. Îți arăt eu ție pomană! N-ai s-o poți duce! Încearcă să nu deschizi! N-o sfătuiam în gînd pe Matilda să nu deschidă. Sînt momente cînd apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic. Îi provocăm să ne facă! Dacă totuși nu ne fac, înseamnă că sîntem iubiți și această certitudine reînnoită ne potolește…

Dar Matilda nu deschise…

Sunai a doua și a treia oară. Vedeam că nu voia să vină, dar eu voiam să vină, știam că e trează, voiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a orașului și a casei, întuneric total. Stătui cîteva clipe lungi în singurătatea care mă cuprinse în fața propriei mele porți. Scosei cheile, intrai și începui să urc scările. Intrai în hol. În dormitor întuneric, glasvandul era mat ca și cînd casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi deschidă, dar stinsese și lumina. Și dacă, mă întrebai, aș fi pierdut cheile? M-ar fi lăsat afară pînă dimineața? Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte cînd… Astfel de lucruri se simt. Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun… Nu se întîmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obișnui, totdeauna resimțeam despărțirea aceasta a ei de mine ca pe-un șoc… Încît un regret adînc, care ținu cel puțin trei clipe, mă țintui locului, apoi mă smulsei și intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou și lumina care inundă suprafața lui încărcată de cărți îmi alungă șocul, și bucuria serilor mele petrecute în tovărășia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcuseră același lucru la lumina opaițelor, a lumînărilor, a lămpilor cu petrol și apoi a becului electric, îmi reveni întreagă și plină, nealterată, mă dezbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei ușa după mine și începui să citesc. Era tîrziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studenților, ici, colo, licăriri de admirație, aveam mai multă vervă, eram mai puțin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mă măsurau cu