Dl. George a fost copleşitor. Până în acel moment, voluntarii albi şi sprijinitorii lor se consolaseră cu ideea că luau parte la una dintre fazele finale ale războiului mondial, iar Anglia se număra încă printre aliaţii lor. Realizau acum cu groază că englezii considerau războiul încheiat şi că, pentru ei, conflictul din Rusia nu era decât un conflict intern. În câteva zile, starea de spirit în sudul Rusiei s-a schimbat complet. De oricâtă hotărâre ar fi dat dovadă până atunci albii, speranţele lor se năruiseră şi cele mai sumbre presimţiri păreau să se adeverească. Afirmând că soarta voluntarilor era pecetluită, Dl George aproape că le-a semnat acestora condamnarea.

 

La 17 noiembrie Albii s-au retras din Kursk, chiar în momentul în care sosea ştirea că amiralul Kolceak abandonase Omsk-ul. Retragerea a continuat într-un ritm din ce în ce mai rapid. La jumătatea lui decembrie, după căderea oraşelor Harkov şi Kiev, deruta devenise totală. Se repeta scenariul din Siberia: grupuri de soldaţi şi civili stăpâniţi de panică fugeau în dezordine spre sud, către Marea Neagră. Refugiaţii se adunau la Novorossisk, principalul port controlat de aliaţi, în speranţa că aveau să fie evacuaţi de navele acestora. În timp ce cavaleria bolşevicilor pândea la marginea oraşului, tifosul făcea ravagii printre fugari. În port se petreceau scene teribile, oamenii implorând să fie primiţi la bordul vaselor aliate, care nu puteau îmbarca decât o mică parte dintre ei. După ce ultimele nave au părăsit portul şi cavaleria roşie a pătruns în Novorossisk, sute de oameni au fost omorâţi şi zeci de mii au sfârşit în lagăre de concentrare.{43} Aşezările cazacilor au fost devastate şi locuitorii deportaţi. În 1921 populaţia de cazaci din unele zone scăzuse deja la jumătate. Zece ani mai târziu, în timpul colectivizării, căzăcimea a fost desfiinţată.

 

Sosiţi în Crimeea la 2 aprilie 1920, generalii albi l-au forţat pe Denikin să demisioneze. Prin votul ofiţerilor superiori, a fost desemnat ca succesor Vranghel. Aflat la Constantinopol, unde se retrăsese după momentul Novorossisk, acesta s-a îmbarcat imediat pe un vas englez cu destinaţia Crimeea. Era purtătorul unui mesaj oficial al înaltului comisar britanic, care cerea forţelor albe să se retragă neîntârziat dintr-o „luptă inegală”. Marea Britanie se angaja să acorde azil ofiţerilor de rang înalt şi să intervină pe lângă autorităţile sovietice pentru ca cei care rămâneau în Rusia să fie amnistiaţi. În cazul în care Albii respingeau oferta, se spunea în mesaj, guvernul britanic avea să „înceteze imediat furnizarea oricărui ajutor şi a oricărei forme de asistenţă”.

Vranghel nu îşi făcea iluzii că ar fi putut continua lupta împotriva unei Armate Roşii ajunse la un efectiv de ordinul milioanelor, dar refuza să abandoneze la mila acesteia sutele de mii de soldaţi albi şi civili anticomunişti care se refugiaseră în Crimeea. Invadarea de către polonezi a Ucrainei Sovietice, petrecută la trei săptămâni după ce preluase comanda, i-a oferit şansa unui scurt răgaz (vezi mai jos, pp. 269-270). Armata Roşie, care voia să evite o luptă pe două fronturi, îşi suspendase operaţiunile din Crimeea în urma atacului polonez. Vranghel a profitat de ocazie pentru a restabili disciplina în rândul trupelor. A pus de asemenea la punct un program de reforme menit să transforme Crimeea într-un stat democratic cu un sistem social progresist, model pentru o viitoare Rusie eliberată de comunism. Însă încetarea, la 18 octombrie, a ostilităţilor între polonezi şi ruşi a pus capăt strădaniilor lui Vranghel. Două zile mai târziu Armata Roşie declanşa ofensiva finală în Crimeea. La 14 noiembrie ultimele trupe ale lui Vranghel s-au îmbarcat la bordul navelor britanice şi franceze, îndreptându-se spre Constantinopol. De acolo, refugiaţii militari şi civili s-au răspândit în întreaga Europă, alăturându-se celor un milion de emigranţi ruşi care îi precedaseră.

 

Istoricii s-au grăbit să pună înfrângerea Albilor pe seama incapacităţii lor de a câştiga sprijinul popular, explicând această incapacitate prin refuzul de a adopta o platformă social-politică liberală. O astfel de explicaţie pleacă de la premisa că un război civil e un soi de întrecere populară în care voinţa majorităţii decide rezultatul. În realitate, războiul civil din Rusia a adus faţă în faţă două grupuri minoritare, cea mai mare a populaţiei ducând greul războiului fără să fi fost implicată politic; „masele”, spun contemporanii, aveau faţă de taberele în conflict o atitudine de genul „dare-ar ciuma în casele voastre”. Ţărănimea, mai ales, era nemulţumită de lipsa unei politici clare a Albilor în legătură cu preluarea pământurilor, dar şi de confiscările de produse agricole ordonate de bolşevici. Relatările martorilor oculari arată că sub conducerea bolşevicilor oamenii aşteptau sosirea Albilor, iar după ce aveau ocazia să îi vadă la lucru şi pe aceştia ajungeau să-şi dorească reîntoarcerea bolşevicilor. Din multe puncte de vedere, bandele aşa-zişilor „Verzi,” care luptau atât împotriva Roşilor cât şi a Albilor, exprimau cel mai bine starea de spirit a ruşilor şi ucrainenilor în timpul războiului civil.{44}

În ultimă instanţă deci, triumful bolşevicilor trebuie pus pe seama avantajelor „obiective” de care am vorbit deja: controlul asupra centrului Rusiei, cu vastele sale resurse umane şi militare, şi existenţa unui comandament unic.

Numărul victimelor războiului civil a fost impresionant, cele mai multe dintre ele fiind rezultatul epidemiilor şi foametei. Pierderile Armatei Roşii – înregistrate mai ales pe frontul intern, în lupta împotriva ţărănimii – s-a ridicat la aproximativ un milion de oameni. Albii au pierdut în luptă, după evaluările unui specialist în demografie, circa 127 000 de combatanţi.

Cifra nu include prizonierii de război executaţi sau pe aceia care au murit în lagăre de concentrare.

Celor căzuţi în luptă trebuie să le adăugăm victimele din rândul civililor, provocate de epidemii, malnutriţie, frig sau sinucideri. Numai în privinţa morţilor cauzate de bolile infecţioase, estimările se ridică la 2 milioane de persoane.

În fine, trebuie să includem în rândul pierderilor şi pe cei care au părăsit ţara, al căror număr s-a situat între 1,5 şi 2 milioane de oameni. Majoritatea lor s-au stabilit în Franţa şi Germania (câte 400 000 în fiecare din cele două ţări), dar emigranţii ruşi şi-au găsit adăpost aproape peste tot în