src="images/img2.png" width="29" height="24" alt="img2.png"/> PAGUBELE, ESSEN Şase bărbaţi cu arsuri de ţigară. Două mâini rupte. Mai multe degete rupte. Un picior rupt în cazul lui Hans Hubermann. Un gât rupt în cazul lui Reinhold Zucker, frânt aproape pe linia dreaptă dintre lobii urechilor.

S-au târât unul pe altul afară, până când numai cadavrul rămase înăuntru.

Şoferul, Helmut Brohmann, stătea pe pământ, scărpinându-se în cap.

– Cauciucul, explică el, a explodat pur şi simplu.

Câţiva dintre bărbaţi îi luară partea şi susţinură ca un ecou că nu a fost vina lui. Alţii se plimbau fumând, întrebându-se unul pe altul dacă erau de părere că rănile lor păreau îndeajuns de grave pentru a fi eliberaţi de îndatoriri. Un mic grup se adunase în spatele camionului şi se uita la cadavru.

În apropiere, lângă un copac, o fâşie subţire de durere acută încă se deschidea în piciorul lui Hans Hubermann.

– Trebuia să fi fost eu, zise el.

– Cum? strigă sergentul, de lângă camion.

– Stătea pe locul meu.

 

Helmut Brohmann îşi reveni în simţiri şi se urcă înapoi în cabina şoferului. Întins la orizontală, încercă să pornească motorul, dar nu reuşi. S-a trimis după un alt camion şi după o ambulanţă. Ambulanţa nu a venit.

– Ştiţi ce înseamnă asta, nu-i aşa? zise Boris Schipper.

Ştiau.

 

În drum spre tabără, toţi încercară să nu se uite în jos, la rânjetul cu gura deschisă a lui Reinhold Zucker.

– V-am spus că ar fi trebuit să îl întoarcem cu faţa în jos, zise cineva.

De câteva ori, câţiva uitară pur şi simplu şi îşi odihniră picioarele pe cadavru. Odată ajunşi acolo, cu toţii încercară să evite sarcina de a-l scoate din camion. După ce această sarcină fu îndeplinită, Hans Hubermann făcu câţiva paşi înainte ca durerea să-i frângă piciorul şi să-l doboare la pământ.

O oră mai târziu, doctorul îl examină şi îi spuse că era cu siguranţă rupt. Sergentul se afla alături şi zâmbi silit.

– Ei bine, Hubermann. Se pare că ai scăpat, nu-i aşa? Îşi clătina faţa rotundă, fuma şi întocmea o listă cu lucrurile ce vor urma. O să te odihneşti. O să mă-ntrebe ce ar trebui să facem cu tine. Le voi spune că ai făcut o treabă foarte bună. Mai suflă nişte fum. Şi cred c-o să le zic că nu mai eşti apt pentru LSE şi ar trebui să fii trimis înapoi în München, să lucrezi într-un birou sau faci orice curăţenie este necesară acolo. Cum sună asta?

Deşi avea o grimasă de durere pe chip, Hans nu se putu abţină să nu râdă şi spuse:

– Sună bine, sergent.

Boris Schipper îşi termină ţigara.

– Poţi să fii al naibii sigur de asta. Ai noroc că te plac, Hubermann! Ai noroc că eşti un om bun şi generos cu ţigările.

În camera vecină se pregătea ghipsul.

Gustul amar al întrebărilor

La puţin peste o săptămână după ziua lui Liesel de la mijlocul lunii februarie, ea şi Rosa primiră într-un final o scrisoare detaliată de la Hans Hubermann. Fugi în casă de la căsuţa poştală şi i-o arătă mamei. Rosa îi ceru să o citească tare şi nu îşi putură reţine entuziasmul când Liesel ajunse la partea cu piciorul rupt. Fu atât de uluită, încât murmură următoarea propoziţie doar pentru sine.

– Ce este? insistă Rosa. Saumensch?

Liesel ridică privirea de la scrisoare şi fu pe cale să strige. Sergentul se ţinuse de cuvânt.

– Vine acasă, mamă. Papa vine acasă!

Se îmbrăţişară în bucătărie şi scrisoarea fu zdrobită între trupurile lor. În mod cert, un picior rupt era prilej de sărbătoare.

Când Liesel duse vestea la uşa vecină, Barbra Steiner fu extaziată. Strânse braţele fetei şi chemă restul familiei. În bucătărie, membrii familiei Steiner părură încântaţi de vestea că Hans Hubermann venea acasă. Rudy zâmbea şi râdea, iar Liesel văzu că măcar se străduia. Totuşi, putea şi să simtă gustul amar al întrebărilor de pe buzele sale.

„De ce el?

De ce Hans Hubermann, şi nu Alex Steiner?”

Întrebările lui aveau sens.

O trusă de scule, un tânăr care sângerează, un ursuleţ

De la recrutarea tatălui său în armată, în octombrie, furia lui Rudy crescuse simţitor. Vestea întoarcerii lui Hans Hubermann fusese tot ce îi trebui pentru a se intensifica şi mai tare. Nu îi spuse lui Liesel nimic despre asta. Nu se plânse că nu era corect. Decizia lui a fost să acţioneze.

Cără o cutie de metal pe strada Himmel, la momentul propice pentru furat dintr-o după-amiază, pe înserate.

TRUSA DE SCULE A LUI RUDY Era roşie, cu pete şi de lungimea unei cutii de pantofi supradimensionate. Conţinea următoarele: briceag ruginit x 1 lampă de lipit mică x 1 ciocan x 2 (unul mediu, unul mic) prosop x 1şurubelniţă x 3 (de diferite mărimi) mască de schi x 1şosete curate x 1 ursuleţ de pluş x 1

Liesel îl văzu de la fereastra bucătăriei – cu mersul lui ferm şi chipul hotărât, exact ca atunci când plecase să-şi găsească tatăl. Băiatul apucă mânerul uşii cu cea mai mare forţă pe care o avea, iar mişcările lui erau ţepene de furie.

Hoţul de cărţi scăpă prosopul pe care îl ţinea în mâini şi îl înlocui cu un singur gând.

„Se duce la furat.”

Ieşi în fugă din casă, să-l întâlnească.

 

– Rudy, unde te duci?

Rudy continuă să meargă şi vorbi prin aerul rece din faţa lui. În apropierea blocului în care stătea Tommy Müller, zise:

– Ştii tu, Liesel, mă gândeam la ceva. Nu eşti deloc hoaţă. Nu-i dădu şansa deloc să răspundă. Femeia aia te lasă înăuntru. Chiar îţi lasă biscuiţi, pentru numele lui Dumnezeu. Nu consider asta hoţie. Să furi este ceea ce face armata. Să-i ia pe tatăl tău şi pe al meu. Dădu cu piciorul într-o piatră care se izbi de o poartă. Grăbi pasul. Toţi nazişti ăia bogaţi de acolo de sus, pe de Grande Strasse, Gelb Strasse, Heide Strasse.

Liesel nu se putea concentra decât pentru a merge în ritmul rapid al băiatului. Deja trecuseră de Frau Diller’s şi intraseră pe strada