– Rudy…

– Oricum, cum te simţi?

– Cum mă simt când ce?

– Când iei una dintre cărţile alea.

În acel moment, decise să se oprească. Dacă voia un răspuns, va trebui să se întoarcă şi aşa făcu.

– Ei? Dar, din nou, Rudy fu cel care răspunse înainte ca Liesel măcar să-şi deschidă gura. Te simţi bine, nu-i aşa? Să furi ceva la rândul tău.

Liesel îşi îndreptă atenţia către trusa de scule, încercând să-l încetinească.

– Ce-ai acolo?

Se aplecă şi o deschise.

Totul părea să aibă sens, în afară de ursuleţ.

În timp ce plecară mai departe, Rudy explică amănunţit rostul obiectelor din trusa de scule şi ce va face cu fiecare. De exemplu, ciocanele erau pentru a sparge ferestre şi prosopul era pentru a înfăşură ciocanul, ca să înăbuşe zgomotul.

– Şi ursuleţul?

Îi aparţinea Annei-Marie Steiner şi nu era mai mare decât una dintre cărţile lui Liesel. Blana era aspră şi uzată. Ochii şi urechile îi fuseseră cusute la loc în mod repetat, dar cel puţin părea prietenos.

– Asta, răspunse Rudy, este o găselniţă genială. E pentru cazul în care un copil intră în timp ce sunt înăuntru. I-l dau ca să-l calmez.

– Şi ce plănuieşti să furi?

Ridică din umeri.

– Bani, mâncare, bijuterii. Pe orice pot pune mâna.

Suna îndeajuns de bine.

Nu trecură nici cincisprezece minute, că Liesel zări liniştea bruscă de pe faţa lui şi îşi dădu seama că Rudy nu va mai fura nimic. Hotărârea dispăruse şi, cu toate că el încă vedea gloria închipuită a furtului, ea observă că nu o mai credea. Încerca să o creadă şi acesta nu este niciodată un semn bun. Măreţia sa de infractor i se dezvăluia în faţa ochilor şi, în timp ce paşii se domoliră şi ei priveau casele, uşurarea lui Liesel era pură şi tristă înăuntrul ei.

Se aflau pe strada Gelb.

În general, casele erau întunecate şi uriaşe.

Rudy îşi dădu jos pantofii şi îi ridică în mâna stângă. Ţinea trusa de scule cu dreapta.

Între nori, era o lună. Poate un kilometru de lumină.

– Ce mai aştept? întrebă el, dar Liesel nu răspunse.

Din nou, Rudy deschise gura, dar fără să scoată vreun cuvânt. Puse trusa de scule pe pământ şi se aşeză pe ea. Şosetele îi deveneau tot mai grele şi mai ude.

– Noroc că mai ai încă o pereche în trusă, sugeră Liesel şi îl văzu cum încearcă să nu râdă.

Rudy se trase într-o parte şi se răsuci, iar acum era loc şi pentru Liesel.

Hoţul de cărţi şi cel mai bun prieten al său stăteau spate în spate pe o cutie roşie, cu pete, în mijlocul străzii. Fiecare uitându-se într-o altă direcţie, rămaseră acolo o bună bucată de vreme. Când se ridicară ca să se îndrepte spre casă, Rudy îşi schimbă şosetele şi le lăsă pe cele purtate pe stradă. „Un cadou, hotărî el, pentru strada Gelb.”

ADEVĂRUL ROSTIT AL LUI RUDY STEINER – Cred că sunt mai bun dacă las lucruri decât dacă le fur.

Câteva săptămâni mai târziu, trusa de scule se dovedi a fi bună măcar pentru ceva. Rudy înlătură şurubelniţele şi ciocanele şi depozită înăuntru multe lucruri de valoare ale Steinerilor, pentru următorul raid aerian. Singurul obiect care rămase fu ursuleţul.

Pe 9 martie, Rudy ieşi din casă cu ea, când sirenele îşi manifestară din nou prezenţa în Molching.

În vreme ce Steinerii se grăbiră pe strada Himmel, Michael Holtzapfel bătu puternic la uşa Rosei Hubermann. Când ea şi Liesel ieşiră, le prezentă problema.

– Mama mea, zise el şi încă mai avea prune de sânge pe bandaj. Nu vrea să iasă. Stă la masa din bucătărie.

Deşi trecuseră câteva săptămâni, Frau Holtzapfel încă nu începuse să-şi revină. Când Liesel venea să citească, femeia petrecea cea mai mare parte din timp holbându-se pe fereastră. Vorbea încet, aproape neauzit. Toată brutalitatea şi jignirile îi fuseseră îndepărtate de pe chip. De obicei, Michael era cel care îi spunea rămas-bun lui Liesel sau îi dădea cafeaua şi îi mulţumea. Acum, asta.

Rosa intră în acţiune.

Grabnic, se îndreptă cu un mers clătinat spre poartă şi se opri acolo.

– Holtzapfel?

Nu se auzeau decât sirenele şi Rosa.

– Holtzapfel, ieşi afară, scroafă bătrână şi mizerabilă! Tactul nu fusese niciodată punctul forte al Rosei Hubermann. Dacă nu ieşi, murim cu toţii aici, pe stradă!

Se întoarse şi văzu siluetele neajutorate de pe cărare. O sirenă tocmai terminase de urlat.

– Şi acum ce facem?

Michael ridică din umeri, dezorientat, perplex. Liesel dădu drumul sacoşei cu cărţi şi îl privi în ochi. Strigă exact când o altă sirenă începu să urle.

– Pot să intru?

Dar nu aşteptă un răspuns. Parcurse în fugă scurta distanţă şi trecu împingând-o pe mama.

Frau Holtzapfel era neclintită la masă.

„Ce să-i spun? se întrebă Liesel.

Cum o fac să se mişte?”

Când sirenele făcură o altă pauză, ca să respire, o auzi pe Rosa strigând:

– Las-o, Liesel, trebuie să plecăm! Dacă vrea să moară, asta e treaba ei, dar apoi sirenele au pornit din nou.

Sunetul lor puternic coborî şi acoperi vocea, zvârlind-o departe.

Acum, nu mai erau decât zgomot, o fată şi o femeie de sârmă.

– Frau Holtzapfel, vă rog!

Ca şi în cazul conversaţiei cu Ilsa Hermann din ziua cu biscuiţii, o multitudine de cuvinte şi propoziţii îi stăteau pe limbă. Diferenţa era că astăzi era vorba despre bombe. Astăzi, era puţin mai important.

OPŢIUNILE * – Frau Holtzapfel, trebuie să plecăm. * – Frau Holtzapfel, o să murim dacă stăm aici. * – V-a mai rămas un fiu. * – Toată lumea vă aşteaptă. * – Bombele o să vă zboare capul. * – Dacă nu veniţi, nu o să mai vin să vă citesc şi asta înseamnă că v-aţi pierdut singurul prieten.

Rosti ultima propoziţie strigând cuvintele direct prin vacarmul sirenelor. Mâinile ei erau înfipte în masă.

Femeia îşi ridică privirea şi se hotărî. Nu se mişcă.

Liesel plecă. Se îndepărtă de masă şi ieşi în grabă.

Rosa ţinu poarta deschisă şi o