luară la fugă spre numărul 45. Michael Holtzapfel rămase abandonat pe strada Himmel, mut.

– Haide! îl imploră Rosa, dar soldatul întors acasă ezită.

Tocmai era pe cale să intre din nou în casă, când ceva îl făcu să-şi schimbe părerea. Mâna lui mutilată era singurul lucru agăţat de poartă şi, jenat, o trase după sine şi le urmă.

Cu toţii priviră în urmă de câteva ori, dar Frau Holtzapfel tot nu se vedea.

Strada părea atât de largă şi, când urletul ultimei sirene se risipi în aer, ultimii trei oameni de pe strada Himmel coborâră în pivniţa Fiedlerilor.

– Ce v-a trebuit atât de mult? întrebă Rudy.

Avea în mâini trusa de scule.

Liesel puse jos sacoşa cu cărţi şi se aşeză pe ea.

– Am încercat s-o aducem pe Frau Holtzapfel.

Rudy privi în jur.

– Unde e?

– Acasă. În bucătărie.

 

În colţul îndepărtat al adăpostului, Michael stătea încovoiat şi tremura.

– Trebuia să fi rămas, zise el, trebuia să fi rămas, trebuia să fi rămas…

Vocea lui abia se auzea, dar ochii îi erau mai zgomotoşi decât niciodată. I se zbăteau violent în orbite şi îşi strângea mâna rănită, iar sângele se prelingea din bandaj.

Rosa a fost cea care l-a oprit.

– Te rog, Michael, nu a fost vina ta.

Dar tânărul căruia îi mai rămăseseră doar câteva degete la mâna dreaptă era de neconsolat. Se ghemui sub privirea Rosei.

– Spune-mi ceva, zise el, pentru că eu nu înţeleg… Se lăsă pe spate şi se sprijini de perete. Spune-mi, Rosa, cum poate ea să stea acolo, gata să moară, în timp ce eu încă vreau să trăiesc? Sângele se îngroşă. De ce vreau să trăiesc? Nu ar trebui să vreau, dar vreau.

Tânărul bărbat plânse incontrolabil vreme de câteva minute, cu mâna Rosei pe umăr. Ceilalţi urmăreau scena. Nu se putu opri nici când uşa pivniţei se deschise, se închise şi Frau Holtzapfel intră în adăpost.

Fiul ei îşi ridică privirea.

Rosa se retrase.

Când se aflară unul lângă celălalt, Michael îşi ceru scuze:

– Mamă, îmi pare rău, trebuia să fi stat cu tine.

Frau Holtzapfel nu auzi. Doar se aşeză alături de fiul ei şi îi ridică mâna bandajată.

– Îţi curge sânge din nou, zise ea şi împreună cu toţi ceilalţi aşteptară.

Liesel întinse o mână spre sacoşă şi căută printre cărţi.

BOMBARDAREA MÜNCHENULUI, 9 ŞI 10 MARTIE Noaptea a fost lungă încărcată de bombe şi citit. Gura îi era uscată, dar hoţul de cărţi a reuşit să citească cincizeci şi patru de pagini.

Majoritatea copiilor adormiseră şi nu au auzit sirenele care anunţau reinstaurarea siguranţei. Părinţii îi treziră sau îi cărară pe treptele subsolului, spre lumea întunericului.

Departe, ardeau focuri şi eu tocmai ridicasem puţin peste două sute de suflete ucise.

Mă îndreptam spre Molching pentru a mai lua unul.

 

Pe strada Himmel nu era nimeni.

Sirenele se potoliseră pentru mai multe ore, în caz că apărea o altă ameninţare şi pentru a-i permite fumului să se risipească în atmosferă.

Bettina Steiner a fost cea care observă focul mic şi firul de fum din apropiere de râul Amper. Se înălţa spre cer şi fata arătă cu degetul.

– Priviţi!

 

Poate că fata l-a văzut prima, dar Rudy a reacţionat. În graba lui, nu lăsă din mână trusa de scule în timp ce alerga repede spre capătul străzii Himmel, o lua pe nişte străzi lăturalnice şi se îndrepta spre copaci. Liesel era în spatele lui (abandonase cărţile, lăsându-i-le Rosei în ciuda protestelor ei) şi apoi urmau câţiva oameni de la mai multe adăposturi din cale.

– Rudy, aşteaptă!

Rudy nu aşteptă.

Liesel vedea doar trusa de scule printre copaci, în vreme ce îşi croia drum spre flacăra care pălea şi avionul înnegurat. Zăcea fumegând într-o poieniţă de lângă râu. Pilotul încercase să aterizeze acolo.

 

La douăzeci de metri, Rudy se opri.

Când am sosit, l-am observat stând acolo, încercând să-şi domolească răsuflarea.

Membrele copacilor erau împrăştiate în întuneric.

Rămurele şi aşchii erau împrăştiate în jurul avionului, la fel şi combustibilul. Pocnetele slabe ale metalului care se răcea făceau ca minutele şi secundele să se scurgă într-un ritm accelerat, până când li se păru că stăteau acolo de ore întregi. Mulţimea se aduna tot mai numeroasă în spatele lor, iar respiraţia şi vorbele sale i se lipeau lui Liesel de spinare.

– Ei bine, zise Rudy, să aruncăm o privire?

Păşi printre copacii care mai rămăseseră în picioare, până la locul unde fuzelajul avionului era înfipt în pământ. Avea botul cufundat în apa curgătoare, iar aripile smulse rămăseseră undeva în spate.

Rudy îl ocoli încet, de la coadă şi prin dreapta.

– E sticlă, zise el. Parbrizul este împrăştiat peste tot.

Apoi, văzură trupul.

 

Rudy Steiner nu văzuse niciodată un chip atât de palid.

– Nu te apropia, Liesel!

Dar Liesel se apropie. Văzu faţa abia conştientă a pilotului inamic în timp ce copacii înalţi priveau şi râul gonea la vale. Avionul mai tuşi de câteva ori şi capul dinăuntru se înclină de la stânga la dreapta. Omul spuse ceva ce, evident, ei nu putură înţelege.

– Doamne, Isuse Hristoase! şopti Rudy. Trăieşte.

Trusa de scule se lovi de avion şi tot atunci se auzi şi sunetul unor voci şi paşi omeneşti.

Strălucirea focului dispăruse, iar dimineaţa era nemişcată şi neagră. Numai fumul venea spre ei, dar şi el se va risipi în curând.

 

Peretele alcătuit din copaci păstra culoarea unui München în flăcări, aflat la ananghie. Până acum, ochii băiatului se obişnuiseră nu doar cu întunericul, ci şi cu chipul pilotului. Ochii acestuia erau ca nişte pete de cafea şi avea tăieturi crestate pe obraji şi bărbie. Uniforma îi era mototolită pe piept.

 

În ciuda sfatului lui Rudy, Liesel se apropie şi, vă asigur, în acel moment, ne-am recunoscut una pe cealaltă.

„Te cunosc”, m-am gândit eu.

Era un tren şi un băiat care tuşea. Era zăpadă şi o fată înnebunită.

„Ai crescut, am zis în sinea mea, dar te recunosc.”

Nu se dădu înapoi şi nu încercă să se lupte cu mine, dar ştiu că a fost ceva care i-a spus fetei că eram acolo. Îmi putea mirosi respiraţia? Putea să-mi audă bătăile inimii, ritmice şi blestemate, care se frământa ca o nelegiuire în pieptul meu letal? Nu