Cărți «Marcus Zusak top cărți de citit într-o viață .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Cerul începea să se lumineze, căpătând culoarea cărbunelui, şi amândouă ne-am văzut de ale noastre. L-am observat pe băiat cum a băgat din nou mâna în trusa de scule, a căutat printre nişte rame cu fotografii şi a scos jucăria mică, galbenă, de pluş.
Cu grijă, se urcă lângă muribund.
Puse atent ursuleţul zâmbitor pe umărul pilotului. Vârful urechii sale îi atinse gâtul.
Muribundul trase aer în piept. Vorbi. În engleză, spuse:
– Mulţumesc.
Tăieturile i se deschiseră când a vorbit şi o mică picătură de sânge i se rostogoli pe gât.
– Cum? îl întrebă Rudy. Was hast du gesagt? Ce-ai spus?
Din nefericire, i-am luat-o înainte cu răspunsul. Vremea sosise şi am intrat în carlingă. Am extras încet sufletul pilotului din uniforma mototolită şi l-am salvat din avionul distrus. Mulţimea cocheta cu liniştea, în vreme ce eu mă strecuram printre oameni. M-am eliberat făcându-mi loc cu coatele.
Deasupra mea, cerul se umbri – doar un ultim moment de întuneric – şi pot jura că am văzut un semn negru de forma unei svastici. Zăbovea indiferentă în văzduh.
– Heil Hitler! am rostit eu, dar deja mă aflam printre copaci.
Probabil că este corect să spun că, în toţi anii în care Hitler a fost la conducere, nicio persoană nu a fost capabilă să-l servească pe Führer la fel de bine ca mine. Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecinţele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor şi în cel mai rău. Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă întreb cum poate ceva să fie în două feluri în acelaşi timp. Totuşi, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simţ de a muri.
Sosirea acasăErau vremuri ale celor care sângerau, ale avioanelor distruse şi ursuleţilor de pluş, dar primul trimestru al anului 1943 se va termina într-o notă pozitivă pentru hoţul de cărţi.
La începutul lunii aprilie, ghipsul lui Hans Hubermann a fost ajustat până la genunchi, iar el se urcă într-un tren spre München. I se va oferi o săptămână de odihnă şi recreere acasă, înainte de a se alătura rândurilor armatei de conţopişti din oraş. Va ajuta la punerea în ordine a hârtiilor legate de curăţarea fabricilor, caselor, bisericilor şi spitalelor din München. Timpul va spune dacă va fi trimis să facă lucrări de reparaţie. Totul depindea de piciorul său şi de starea oraşului.
Era întuneric când a ajuns acasă. Ajunsese cu o zi mai târziu decât se aştepta, pentru că trenul a întârziat din cauza unei sperieturi legate de un raid aerian. Rămase la uşa din strada Himmel numărul 33 şi îşi strânse pumnul.
Cu patru ani în urmă, Liesel Meminger fusese silită să intre pe acea uşă, când a venit pentru prima oară. Max Vandenburg stătuse acolo cu o cheie care îl muşca de mână.
Acum era rândul lui Hans Hubermann. Bătu de patru ori şi hoţul de cărţi răspunse:
– Papa, papa.
Trebuie să fi rostit acel cuvânt de o sută de ori, în vreme ce îl îmbrăţişa în bucătărie şi nu voia să-i dea drumul.
Mai târziu, după ce au mâncat, au stat la masa din bucătărie până târziu în noapte, iar Hans le-a povestit totul şotiei sale şi lui Liesel Meminger. Le-a vorbit despre LSE, străzile pline de fum şi sufletele sărmane, pierdute, care rătăceau pe acolo. Şi despre Reinhold Zucker. Săracul şi prostul de Reinhold Zucker. A durat ore.
La unu dimineaţa, Liesel se duse la culcare şi papa veni să stea cu ea, ca în trecut. Se trezi de mai multe ori ca să verifice dacă era acolo. Nu a dezamăgit-o.
Nopţile erau liniştite.
Patul ei era cald şi moale de mulţumire.
Da, a fost o noapte măreaţă pentru Liesel Meminger, iar liniştea, căldura şi calmul vor mai rămâne pentru încă aproximativ trei luni.
Dar povestea ei se întinde pe şase luni.
Partea a zecea Hoţul de cărţiîn rolurile principale: sfârşitul lumii – a nouăzeci şi opta zi – un făuritor de război – pe calea cuvintelor – o fată catatonică – mărturisiri – cartea mică şi neagră a ilsei hermann – nişte avioane distruse – fulgi de zăpadă arzând
Sfârşitul lumii (Partea I)Ploua pe strada Himmel când lumea se sfârşi pentru Liesel Meminger.
Cerul picura.
Ca un robinet pe care un copil a încercat din răsputeri să-l închidă, dar nu prea i-a reuşit. La început, picăturile au fost reci. Le-am simţit pe mâini când veneam dinspre Frau Diller’s, în mijlocul străzii.
Le-am auzit deasupra mea.
Prin norii care acopereau cerul, am privit în sus şi am văzut avioanele de tinichea. Am privit cum li se deschideau burţile din care cădeau pur şi simplu bombe. Au ratat ţinta, desigur. Deseori, ratau ţinta.
O MICĂ ŞI TRISTĂ SPERANŢĂ Nimeni nu voia să bombardeze strada Himmel. Nimeni nu voia să bombardeze un loc care avea numele raiului, nu-i aşa? Nu-i aşa?
Bombele au căzut şi, în curând, norii se vor coace şi picăturile reci de ploaie se vor transforma în cenuşă. Fulgi de zăpadă fierbinţi vor cădea în averse.
Pe scurt, strada Himmel a fost făcută una cu pământul.
Casele au fost împroşcate de pe o parte a străzii pe cealaltă. O fotografie înrămată a unui Führer foarte serios a fost lovită şi distrusă pe podeaua spulberată. Totuşi, el zâmbea în acel mod serios al lui. Ştia ceva ce noi nu ştiam. Dar eu ştiam ceva ce el nu ştia. În vreme ce toţi oamenii dormeau.
Rudy Steiner dormea. Mama şi papa dormeau. Frau Holtzapfel, Frau Diller. Tommy Muller. Toţi dormeau. Toţi mureau.
O singură persoană a supravieţuit.
A supravieţuit pentru că stătea într-o pivniţă, citind povestea propriei vieţi, verificând greşelile. În trecut, acea încăpere fusese declarată prea puţin adâncă pentru