— Omul însuşi e mister pentru că îl locuieşte divinitatea. Fericitul Augustin: „Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, în gândire: acolo e chipul lui Dumnezeu, iată de ce gândirea nu poate fi înţeleasă nici de către ea însăşi, întrucât e un chip al lui Dumnezeu.” %Metis ipsa ndn protest comprehendi nec a se ipse ubi est imago Dei.

  Există în arta aceasta, de care dau după întoarcerea din închisoare, un ascetism, o renunţare la materie (less is more72,) o aspiraţie spre formele pure, spre geometrie, care ar fi „esenţa bună”, cea necoruptă de contingenţele multiple ale realităţii. Un fel de manicheism. Sau, în orice caz, de sărăcie franciscană: materia şi natura nu sunt propriu-zis rele, dar vrednice de a fi dispreţuite ca secundare. Tendinţa e platoniciană, dinspre tipare, modele, esenţe.

  1964, toamna.

  Proiect de scrisoare la Bruxelles:

  Ştiu, Manole, că din îndepărtatul Bruxelles nu te-ai supărat; ai dat din umeri, poate ai surâs. Măcar de te-a durut niţel, egotismul inteligent – al cărui adept mi-ai scris că eşti acum, ca Stendhal la Civitta Vecchia, spre sfârşit – te îmboldea să nu insişti, să nu dai prea mare importanţă încă uneia din surprizele vieţii. De altfel, ca şi mine, şi tu ai scos de multă vreme verbul a se mira din lexic.

  Îţi datorez puţinul bun simţ la care pot să-mi caut refugiul, îţi datorez a fi reuşit, mai târziu decât ceilalţi, să mă orientez niţel în lumea asta pentru mine încâlcită; îţi datorez de a fi fost scos din marasmul minciunilor convenţionale specifice societăţii şi epocii în care am fost tineri, de a fi intrat în legătură cu „oameni atât de onorabili” ca Tocqueville, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Paradol, nu mai ştiu câţi lorzi judiciari şi câţi constituţionalişti, conform principiului tău că dacă nu putem frecventa aristocraţia, măcar în camera lorzilor ori printre doctrinari şi senatori romani s-o căutăm; tu, ani numeroşi înainte de Raymond Aron, ai ştiut şi mi-ai dovedit că opiumul intelectualilor se numeşte socialism; m-ai rupt de sub influenţa neghiobiei înfumurate şi iluziilor oarbe ale presei din Sărindar; mi-ai înlesnit să înţeleg ceea ce mai toţi care astăzi trăiesc în aceeaşi parte a lumii ca tine nu pot înţelege, ei care se zbat din răsputeri să ajungă unde suntem noi cei de aici.

  Cu multă răbdare ai îndurat capriciile mele de copil crescut în răsfăţuri, prejudecăţile mele de client exclusiv al tarabelor cu volume franţuzeşti, la modă. Mi-ai dezvăluit tăriile spaţiului dunărean şi, dezvăluindu-mi-le, m-ai convins să iubesc şi m-ai încredinţat pământului unde m-am născut. Şi cum de-am cutreierat restaurantele de prin Văcăreşti cu sioniştii cărora le trânteam că niciodată nu vom fi cu ei, dar că ne plac, fiind oameni dintr-o bucată şi neplecaţi prostiei! Şi cât de bine am petrecut la Duque în piaţa Rosetti proiectând istoria parlamentarismului român; ori scriind împreună, făcând cele mai neconformiste afirmaţii (neconformiste faţă de mediul în care trăiam, de fapt tu le numeai liberal-conservatoare)! Şi ce frumos ne pregăteam de examene în fundul grădinii de pe lângă strada Vaselor, sub nuc, spre vară, când maică-ta, la înserat, admirând, dar şi dispreţuind niţel atâta râvnă şcolărească, ne aducea apă rece şi dulceaţă de trandafiri.

  Ne-am înţeles mereu şi ne putem încă înţelege, deşi eu am apucat-o pe calea fetelor lui Moses Mendelsohn, de care râdeai. Am fost în locuri unde tu nu ai fost, într-un soi de imponderabilitate. Orice efort de închipuire e zadarnic. Oricât de bine intenţionaţi şi de ştiutori ar fi cei de la Houston, în imponderabilitate ei n-au fost. De-a surda discută cei ce n-au fost cu cei ce au fost în imponderabilitate. Să nu cădem în ridicolul unui dialog între surzi.

  Bucureşti, 1971

  Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă.

  Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru – care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de %nhicct, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

  Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

  Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete”, unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul – şi se leapădă de libertate – unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Isus spune lămurit că nu poate fi iertare?

  Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predând ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor? Au chemat pe ruşi pe bord şi li l-au înmânat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-l omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-l predea. L-au predat.

  Preşedintele Nixon – (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflând că nu i s-a dat colonelului Redl – trădător şi spion dovedit – posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte