raportă Lewis. Suntem pregătiți pentru lansare și o să acționăm conform programului. Până la lansare mai avem T minus patru minute, zece secunde… acum.

— Cronometru, ai recepționat? zise Mitch.

— Afirmativ, sosi răspunsul. Ceasurile noastre sunt sincronizate cu ale lor.

— Nu c-am putea face ceva, mormăi Mitch. Dar măcar știm teoretic ce se întâmplă.

•

— Cam patru minute, Mark, zise Lewis în microfonul ei. Cum ești acolo?

— Nerăbdător să ajung sus, comandante, răspunse Watney.

— O s-o facem, zise Lewis. Adu-ți aminte că o să ai de-a face cu niște forțe gravitaționale destul de mari. E în regulă dacă leșini. Ești pe mâinile lui Martinez.

— Zi-i nemernicului ăluia să nu facă acrobații în aer.

— S-a înțeles, VAM, spuse Lewis.

— Încă patru minute, zise Martinez, trosnindu-și degetele. Ești gata de zbor, Beth?

— Mda, zise Johanssen. O să fie ciudat să fac administrare de sistem pentru o lansare și-n tot timpul ăsta să fiu în gravitație zero.

— Nu mă gândisem la asta, zise Martinez. Dar da, n-o să fiu strivit de spătarul scaunului. Ciudat.

•

Beck pluti în sas, ancorat de o bobină montată pe un perete. Vogel stătea lângă el, cu cizmele lipite de podea. Ambii priveau fix prin ușa exterioară deschisă către planeta roșie de dedesubt.

— Nu m-am gândit c-o să mă întorc din nou aici, spuse Beck.

— Da, zise Vogel. Suntem primii.

— Primii ce?

— Primii care am mers pe Marte de două ori.

— O, da. Nici măcar Watney nu poate spune asta.

— Nu poate.

O vreme, priviră spre Marte în tăcere.

— Vogel, zise Beck.

— Ja.

— Dacă nu pot s-ajung la Mark, vreau să-mi desfaci ancorajul.

— Doctor Beck, zise Vogel, comandantul n-a aprobat asta.

— Știu ce-a zis comandantul, dar dacă am nevoie de doar câțiva metri în plus, vreau să-mi dai drumul. Am un MMU, pot să mă întorc fără cablu.

— N-o să fac asta.

— E viața mea în joc, iar eu spun că e în regulă.

— Nu ești comandantul.

Beck se încruntă la Vogel, dar cu vizoarele reflectorizante ale căștilor coborâte, efectul fu nul.

— Bine, zise Beck. Dar pun pariu c-o să te răzgândești la momentul crucial.

Vogel nu răspunse.

•

— T minus zece, nouă… opt… spuse Johanssen.

— Motoarele principale pornite, zise Martinez.

— Șapte… șase… cinci… sistemele de ancorare desprinse…

— Cam cinci secunde, Watney, zise Lewis în cască.

Ține-te bine.

— Ne vedem curând, comandante, răspunse Watney prin radio.

— Patru… trei… doi…

•

Watney stătea pe scaunul de accelerare în vreme ce VAM-ul huruia, anticipând decolarea.

— Hmm, mă întreb cât mai durează… zise el fără a i se adresa cuiva anume.

VAM-ul se lansă cu o forță incredibilă, mai mare decât cea cu care accelerase vreodată în istoria călătoriei în spațiu vreo navă cu echipaj uman la bord. Watney fu îndesat în scaun cu atâta forță că nu putu nici măcar să geamă.

Pentru că anticipase asta, își pusese o cămașă împăturită la ceafă, în cască. Pe măsură ce capul îi era împins din ce în ce mai tare în perna improvizată, vederea periferică i se încețoșa. Nu putea nici să respire, nici să se miște.

Drept înaintea ochilor lui, prelata habitatului flutura violent, în timp ce nava câștiga exponențial viteză. Îi era greu să se concentreze, dar intuiția îi spuse că felul în care se mișca nava nu era de bine.

•

— Viteza: 741 de metri pe secundă, anunță rapid Johanssen. Altitudinea: 1.350 de metri.

— Recepționat, spuse Martinez.

— E jos, zise Lewis. E prea jos.

— Știu, răspunse Martinez. E puturos; mi se împotrivește. Ce dracu’ se-ntâmplă?

— Viteza 850, altitudinea 1.843, spuse Johanssen.

— Nu obțin puterea de care am nevoie, zise Martinez.

— Puterea motorului e sută la sută.

— Îți zic că e puturos, insistă Martinez.

— Watney, spuse Lewis în cască. Watney, ești pe recepție? Poți să raportezi?

•

Watney auzi vocea lui Lewis în depărtare, ca și cum cineva i-ar fi vorbit printr-un tunel lung. Se întrebă vag ce voia. Atenția îi fu atrasă scurt timp de prelata care flutura în fața lui. În ea apăruse o despicătură care se lărgea rapid.

Dar apoi fu distras de un șurub dintr-unul din pereții etanși de compartimentare. Capătul acestuia avea numai cinci laturi. Se întrebă de ce hotărâse NASA că șurubul acela avea nevoie de cinci laturi în loc de șase. Ți-ar trebui o cheie specială ca să-l strângi sau să-l slăbești.

Prelata se rupse și mai mult, iar materialul zdrențuit începu să fluture sălbatic. Prin deschidere, Watney văzu cerul roșu întinzându-se la infinit în fața lui. „Ce frumos”, își zise el.

Pe măsură ce VAM-ul zbura mai sus, atmosfera se rarefia. În curând, prelata încetă să mai fluture și se întinse pur și simplu spre Mark. Din roșu, cerul deveni negru.

„Și-asta-i frumos”, se gândi Mark.

Pe măsură ce își pierdea cunoștința, se întreba de unde ar putea face rost de un șurub cu cinci laturi ca ăla.

•

— Acum răspunde mai bine, zise Martinez.

— A revenit la accelerația integrală, spuse Johanssen. Trebuie să fi fost vorba de rezistența la înaintare. VAM-ul a ieșit din atmosferă acum.

— A fost ca și cum aș fi pilotat o vacă, mormăi Martinez, în timp ce mâinile i se mișcau rapid peste mecanismele de ghidare.

— Poți să-l ridici? întrebă Lewis.

— O s-ajungă pe orbită, dar e posibil să fie compromis cursul de interceptare, zise Johanssen.

— Mai întâi urcă-l, spuse Lewis. Ne facem după aia griji pentru interceptare.

— Înțeles. Motorul principal se oprește în cincisprezece secunde.

— Complet lin acum, zise Martinez. Nu mi se mai împotrivește deloc.

— Mult sub altitudinea vizată, zise Johanssen. Viteza e bună.

— Cât de jos e? întrebă Lewis.

— Nu pot să spun sigur, răspunse Johanssen. N-avem decât datele de la accelerometru. Avem nevoie de impulsuri radar intermitente ca să ne dăm seama de orbita lui finală reală.

— Înapoi la ghidajul automat, zise Martinez.

— Oprirea principală în patru, trei… doi… unu… Oprire, anunță Johanssen.

— Oprire confirmată, spuse Martinez.

— Watney, ești acolo? zise Lewis. Watney? Watney, ești pe recepție?

— Probabil a leșinat, comandante, spuse Beck prin radio. În ascensiune a suportat 12 g. Dă-i câteva minute.

— Înțeles, zise Lewis. Johanssen, ai deja orbita