Mark Twain descarca cartea online .PDF 📖

  NOTĂ.

  Persoanele care vor încerca să găsească o justificare acestei povestiri vor fi date în judecată; persoanele care vor încerca să identifice o morală în cuprinsul ei vor fi surghiunite; persoanele care vor încerca să-i găsească vreo intrigă anume vor fi împuşcate.

  Din ordinul autorului

  C A P I T O L U L I.

  N-aveţi de unde să ştiţi cine sunt, dacă n-aţi citit cartea Aventurile lui Tom Sawyer1 – dar n-are a face. Cartea a fost scrisă de domnul Mark Twain, iar cele istorisite într-însa sunt în mare parte adevărate. A mai pus şi de la el, pe ici pe colo – ia, o nimica toată – dar, îndeobşte, tot ce spune e adevărat. Cui nu i se întâmplă să mintă din când în când? Poate doar mătuşii Polly, văduvei Douglas sau, cine ştie, lui Mary2.

  În carte era vorba şi de Polly, mătuşa lui Tom, şi de Mary, şi de văduva Douglas – şi, precum v-am mai zis, în afară de unele lucruri trase de păr, cartea spunea adevărul adevărat.

  Iată cum se isprăvea cartea: Tom şi cu mine am găsit banii ascunşi de tâlhari în peşteră şi ne-am îmbogăţit. Ne-am ales fiecare cu câte şase mii de dolari de aur. Un munte de bani, când îi puneai unul peste altul. Judele Thatcher i-a luat şi i-a pus să clocească dobândă, câte un dolar pe zi, şi asta tot anul, va sa zică o grămadă de bani, cu care nu mai ştiai ce să faci. Văduva Douglas m-a înfiat, jurându-şi să facă din mine „un om ţivilizat”. Îmi venea tare greu să stau toată vremea în casă, din pricina văduvei care era groaznic de aşezată şi de tipicară în tot ce făcea. De-aia, când n-am mai putut să rabd, am şters-o. Mi-am pus zdrenţele alea vechi şi m-am mutat iar în poloboc, bucuros că-s slobod. Dar Tom Sawyer m-a dibăcit şi mi-a dat de veste că are de gând să pună pe roate o bandă de hoţi, în care, dacă m-aş întoarce la văduvă şi m-aş face băiat de treabă, aş putea intra şi eu.

  Aşa că m-am întors. Cum m-a văzut, văduva a început să bocească, zicând că-s o biată oaie rătăcită şi multe altele, ce-i drept fără nici o răutate din parte-i. Apoi m-a vârât iarăşi în hainele alea noi, în care m-apucau năduşelile şi mă simţeam ca-n chingi. Şi atunci vechea poveste a-nceput din nou. Când văduva suna clopoţelul pentru cină, trebuia să dau fuga numaidecât şi, odată aşezat la masă, n-aveam voie să încep să mănânc: trebuia să aştept până ce văduva, cu bărbia în piept, blagoslovea bucatele, cu toate că nu le lipsea nimica, atâta doar că fiecare fel era gătit în alt vas. Când le pui pe toate într-o strachină, e altceva: se amestecă între ele, se fac mai zemoase şi ţi-e mai mare dragul să le mănânci.

  După cină, văduva îşi lua cartea şi începea să mă dăscălească despre Moise şi coşuleţul de papură3. La-nceput ardeam de nerăbdare să ştiu ce-i cu el, dar când am aflat că Moise răposase de mult, nu m-am mai sinchisit de el, pentru că, între noi fie vorba, nu prea mă dau în vânt după ăi morţi.

  Odată, când am vrut să fumez şi eu o pipă, i-am cerut voie văduvei. Dar ţi-ai găsit! Zicea că nu-i frumos, că-i un obicei mitocănesc şi c-ar trebui să mă las de fumat. Aşa-s unii oameni. Se apucă să ponegrească nişte lucruri de care n-au habar! Văduva îi tot dădea zor cu Moise, un cetăţean care nici măcar nu-i era rudă şi care, fiind mort, nu mai putea fi de folos nimănui; în schimb, mă învinuia într-una de o treabă care, orice s-ar zice, tot e bună la ceva. Unde mai pui că şi văduva trăgea tutun pe nas, dar pas de-i spune ceva, ea cică avea dreptul.

  Soră-sa, miss Watson, o fata bătrână, cu ochclari pe nas şi cam sfrijită, care de câteva zile venise să stea la ea, m-a încolţit apoi cu un abecedar. M-a canonit aşa cam un ceas, pân-a potolit-o văduva. Eram la capătul răbdărilor. O oră întreagă după aceea m-am plictisit de moarte, simţeam că înnebunesc. Miss Watson mă cicălea mereu: „Huckleberry, ia-ţi picioarele de-acolo”, „Huckleberry, nu te gheboşa, stai drept”. Şi după un minut începea iar: „Huckleberry, nu mai căsca şi nu te mai întinde aşa. De ce nu-ncerci să te porţi ca lumea?”

  Când a început să-mi vorbească despre iad, i-am spus cinstit că mi-aş dori să fiu acolo. Asta a scos-o din sărite, măcar că n-o spusesem cu răutate. Nu voiam decât să plec – oriunde; numai să plec; doream o schimbare, de orice fel.

  Mi-a zis atunci că nu se cade să vorbesc aşa, că ea n-ar fi spus niciodată una ca asta şi că, în ce-o priveşte, va face totul ca să ajungă în rai. Cât despre mine, socotind că nu-i nici o scofală să mă duc într-un loc unde o să vină şi ea, m-am hotărât să nu-mi dau silinţa s-o însoţesc. Fireşte că nu i-am spus-o, ca să n-o aţâţ şi mai mult – ar fi făcut gălăgie.

  Miss Watson îi tot dădea înainte cu raiul. Aşa-i era felul: când începea să-i turuie guriţa nu era chip s-o opreşti. În rai – zicea ea – oamenii n-au altă treabă decât să se plimbe toată ziulica şi să cânte la harfă, în vecii vecilor. După părerea mea, nu era cine ştie ce pricopseală, însă nu i-am spus nimic. Am întrebat-o numai, ce crede: Tom Sawyer ar putea nimeri şi el în rai? Fireşte că nu! mi-a răspuns ea. M-am bucurat din cale-afară: nu de alta, dar voiam să fiu împreună cu Tom.

  Miss Watson m-a tot bătut la cap, pân-am simţit că obosesc şi mă apucă stenahoria. În curând au fost chemaţi în casă negrii şi, după rugăciune, toată lumea