Mark Twain descarcă online gratis PDf 📖

  Prefaţă.

  Mai toate aventurile descrise în cartea aceasta sunt întâmplări adevărate; una sau două din ele sunt ale mele proprii, celelalte, sunt ale foştilor mei colegi de şcoală.

  Huck Finn este un personaj real; Tom Sawyer de asemeni, dar nu de sine stătător, căci figura lui e o îmbinare de caractere.

  Superstiţiile ciudate de care amintesc aici erau foarte răspândite printre copiii şi sclavii din Vestul Americii, acum treizeci – patruzeci de ani.

  Deşi am scris povestirea de faţă mai mult pentru a dărui câteva clipe de desfătare tineretului, nădăjduim că ea va fi luată în seamă şi de oamenii mari, căci gândul meu este să le reamintesc şi lor în chip plăcut, cum erau şi ei odinioară, cum simţeau, cum gândeau, ce vorbeau şi ce năzbâtii ciudate puneau uneori la cale.

  Mark Twain

  Capitolul I

  — Tom!

  Nici un răspuns.

  — Tom! Linişte.

  — Unde o fi dispărut, Doamne, că doar acu îl văzui? Tom, n-auzi?

  Bătrâna femeie îşi potrivi ochelarii şi privi deasupra lor în cuprinsul odăii; îi împinse apoi pe frunte şi se uită dedesubtul lor. Rar de tot, sau aproape niciodată, nu privea prin ei la un lucru atât de neînsemnat ca un băieţel, ca Tom. Ea îşi socotea ochelarii drept o podoabă şi nu se îndura să-i uzeze. Avea ochi buni şi putea vedea tot atât de bine şi prin roţile maşinii de bucătărie. Se uită în jurul ei, apoi se potoli puţin, dar, parcă dorind să fie auzită de mobilele din casă, strigă:

  — Să ştii, că dac-oi pune mâna pe tine…! Dar nici nu-şi isprăvi vorba şi începu să scormonească pe sub pat cu coada măturii. Dar zadarnic! Stârni doar pe motanul ei favorit din culcuş, care, de frică, fugi afară, miorlăind.

  Bătrâna se ridică şi gâfâind de oboseală, zise:

  — Ah! Ce bătaie am să-i trag…

  Se duse la uşă şi aruncă o privire de-a lungul tufelor de pătlăgele roşii de lângă gard. Dar Tom, nicăieri. Scoasă din răbdare, ea strigă cât putu:

  — To-om!

  O fâşâială uşoară şi când îşi întoarse capul, ce-i văzură ochii? Tom!

  Un băietan voinic, care căuta să se strecoare pe lângă ea.

  — Aşa! Va să zică, aici mi-ai fost. Ce făceai?

  — Nimic!

  — Cum, nimic? Ia te uită la mâinile şi la gura ta. Ce-s petele astea pe tine?

  — Nu ştiu, mătuşico.

  — Ba eu ştiu. Sunt de marmeladă. Ţi-a spus de o mie de ori, că dacă te mai prind la marmeladă e vai de pielea ta! Dă nuiaua încoace! Nuiaua începu să tremure ameninţătoare.

  — Vai, mătuşico, ia vezi ce-i la spatele matale?

  Bătrâna se întoarse iute, dând drumul băiatului, care într-o clipă se repezi la gard, şi-l sări dintr-un salt. Mătuşa Polly rămase mută de uimire, apoi începu să râdă cu blândeţe:

  — De câte ori m-a păcălit puştiul în felul acesta şi încă nu m-am învăţat minte, să nu-l slăbesc din ochi. Dar prostia bătrânească e cea mai mare dintre prostii. Şi apoi vorba aceea: calul bătrân nu se-nvaţă în buiestru. Dar puştiul meu vine întotdeauna cu un şiretlic nou, pe care niciodată nu-l pot ghici. De unde nici nu gândeşti, răsare şi când mă simte că nu-s destul de supărată ca să-i ard o palmă, hop şi el, şi mă face să râd. Martor mi-e Dumnezeu, că nu-mi pot face datoria aşa cum trebuie faţă ele băiatul ăsta. Ştiu bine că păcătuiesc şi pentru el şi pentru mine şi gândul acesta mă face să sufăr. E băiatul răposatei mele surori şi oricum, nu-l pot lăsa de capul lui, cu toate că mă doare, când trebuie să-l pedepsesc. Acum are să se joace toată după-amiaza, iar mâine, drept pedeapsă, o să fiu nevoită să-l pun să muncească. E foarte greu să-l faci să lucreze sărbătoarea, când toţi băieţii se bucură de libertatea vacanţei. Fuge de lucru ca dracu de tămâie şi nu-şi dă seama că dacă-l las de capul lui, o să fie vai de el!

  Tom avu o după-amiază plăcută. Sătul de joacă, se-ntoarse acasă tocmai la timp, ca să ajute micului Jim – un băieţel negru ca smoala – să spargă lemne pentru a doua zi şi să facă surcele pentru masa de seară. Până să isprăvească Jim, Tom îi povesti aventurile lui din după-amiaza aceea.

  Sid, fratele mai mic al lui Tom, îşi vedea de treabă, adunând aşchiile, deoarece el era un băiat cuminte şi nu-i plăceau nebuniile. Tom şterpelise zahăr şi tocmai când ronţăia mai cu poftă, iată şi mătuşa Polly. Ea începu să-i pună fel de fel de întrebări cu tâlc ascuns, spre a-l atrage pe Tom pe panta destăinuirilor. Ca orice femeie simplă, ea îşi închipuia că are talentul de a pătunde în taina lucrurilor ascunse şi îi plăcea să privească efectul uneltirilor ei şirete, dar destul de lămurite. Astfel, grăi:

  — Era foarte cald la şcoală astăzi, nu-i aşa, Tom?

  — M-da!

  — Mare căldură, nu-i aşa?

  — M-da!

  — Şi n-aveai chef deloc să te duci la gârlă, Tom? O bănuială nelămurită îi încolţi în suflet.

  — Nu, nu! Nu prea! Răspunse Tom.

  Bătrâna întinse mâna şi pipăind cămaşa lui Tom, zise:

  — Cu toate astea, nu prea ţi-e cald acuma.

  În sinea ei se bucura. Cercetând cămaşa, ea urmărea un scop la care nimeni nu s-ar fi gândit. Tom însă o cunoştea bine, şi ghicindu-i gândul, răspunse ca pentru a se apăra:

  — Cineva m-a stropit cu apă şi nici până acum nu mi sa uscat părul. Vezi?

  Ideea că un amănunt atât de însemnat îi putea scăpa din vedere, o tulbură pe mătuşa Polly. Dar îi veni o altă idee mai năstruşnică:

  — Pentru că te-a stropit cineva cu apă nu trebuia să-ţi descoşi gulerul, nu-i aşa,