Îngrijorarea lui Tom se risipi. Îşi descheie haina. Gulerul era bine prins la locul lui.

  — În sfârşit, să lăsăm asta. Dar vezi Tom, ştiu bine că ai sărit capra toată după-amiaza şi că ai fost la gârlă. Dar te iert. Hai, nu-mi mai fă mutra asta de curcă plouată, Tom!

  Era pe de o parte mâhnită, că toată iscusinţa ei dăduse greş; pe de altă parte, era bucuroasă, că de astă dată băiatul se purtase cumsecade.

  Dar Sidney zise:

  — Dacă nu mă-nşel, i-ai prins cu aţă albă gulerul şi acuma e neagră.

  — Aşa-i! Cu aţă albă! Tom!

  Dar Tom nu mai aşteptă cele ce aveau să urmeze şi zbughind-o pe uşă, strigă:

  — Las'mă Siddy, că-ţi trag eu un toc de bătaie, de ai să mă ţii minte!

  Când se simţi în siguranţă, ridică reverul hainei. Două ace, unul cu aţă albă, celălalt cu aţă neagră, erau înfipte în rever. Tom le privea şi bombănea:

  — Nu băga de seamă, de nu-i spunea Sid. Mătuşica mi-l coase când cu aţă albă, când cu aţă neagră, cum se nimereşte. Dar las'mă Siddy, mă. Să nu-mi zici pe nume de nu te-oi cotonogi, de o să mă ţii minte!

  Tom nu era un băiat model, iar pe cel care-l cunoştea ca model al oraşului, nu-l putea suferi şi-i era silă de el.

  În mai puţin de două minute îşi uită cu totul de necazuri, nu fiindcă erau mai puţin amare decât ale unui om matur, ci fiindcă, în mintea-i îşi făcuse loc un nou şi puternic interes, ca şi un om în toată firea, care în goana după o nouă încercare a norocului, îşi uită de toate necazurile. Noul interes se datora unui obiect foarte frumos: Un fluier preţios, pe care-l căpătase tocmai de la un negru şi din care voia să fluiere acum nestingherit. Desigur că cititorii, ştiu din ce constă un astfel de fluier, cu care poţi imita cântecul pitulicii.

  Tom porni fluierând de-a lungul străzii, vesel şi cu inima plină de mulţumire. Se simţea ca un astronom, care descoperise o planetă nouă.

  Amurgul verii se prelungea. Nu se întunecase încă. Înaintea lui se ivi un străin: un băiat ceva mai răsărit decât el. Un nou venit de orice sex sau de orice vârstă, stârnea curiozitatea în micul şi sărăcăciosul orăşel St. Petersburg. Băiatul acesta era i-iine îmbrăcat, prea bine chiar, pentru o zi de lucru, haina lui, încheiată până la gât şi cu centură, era nouă-nouţă, ca şi pantalonii, şi-n afară de asta, mai avea şi ghete în picioare. Ba, purta şi o cravată frumoasă de mătase. Mutra lui de orăşean îl râcâia pe Tom. Cu cât se uita Tom mai mult la această arătare minunată, cu atât mai mult acesta strâmba din nas la îmbrăcămintea lui jerpelită. Tăceau amândoi. Dacă unul se mişca, se mişca şi celălalt, dar numai în lături, în cerc. În tot timpul acesta se uitau ţintă unul în ochii celuilalt. În cele din urmă, Tom spuse:

  — Eu, te pot trânti la pământ!

  — Ia, vezi de încearcă!

  — Ai să vezi că pot!

  — Nu cred!

  — Ba, pot.

  — Nu poţi!

  — Ba pot!

  — Nu poţi!

  O pauză de încordare. Apoi Tom:

  — Cum te cheamă?

  — Nu te priveşte.

  — Ba, dacă vreau o să mă privească!

  — Şi de ce nu vrei, chiar acum?

  — N-avea grijă, o să vreau. Faci pe grozavul, hai?

  — Ei, ce mai aştepţi?

  — Crezi că eşti mai tare ca mine? Păi, dacă vreau te trântesc cu o singură mână.

  — Bine, bre! Dar de ce nu faci, ce spui?!

  — Îţi arăt eu acuşi dacă faci pe prostul cu mine.

  — Zău! Nu mai spune… am mai văzut eu mulţi ca tine.

  — Mă frumosule, te crezi mare şi tare, hai, mă?

  — Ce mai pălărie ai în cap! Ha, ha, ha!

  — Dacă nu-ţi place, fă-mi-o mototol! Dar când oi pune mâna pe tine, ce te-oi mai cotonogi!

  — Mă, mincinosule, mă!

  — Mai mincinos ca tine, bre?

  — Mincinosule, fricosule, tâmpitule!

  — Hai, cară-te de aici!

  — Mă, dacă mai scoţi o vorbă, praf te fac!

  — Aşa crezi tu!

  — Ai să vezi!

  — Ce mai aştepţi? Nu ştii decât să trăncăneşti.

  — Fricosule! Eşti un fricos, de n-ai pereche!

  — Eu fricos?

  — Tu.

  — Eu?

  — Da, tu.

  Altă pauză şi alte învârtituri în cerc. Acum se apropiaseră, umăr la umăr. Tom reîncepu:

  — Pleacă de aici!

  — Pleacă tu!

  — Nu vreau!

  — Nici eu!

  Stăteau înfipţi unul lângă altul, gata să se încaiere, dar niciunul nu îndrăznea să facă vreo mişcare. După o aşteptare plină de înfrigurare, Tom spuse:

  — Eşti un fricos şi un nătărău. Am să te spun fratelui meu mai mare şi are să te snopească în bătaie.

  — Ce-mi pasă mie de fratele tău mai mare?

  Eu am un frate mai mare decât al tău şi fratele meu e în stare să-l arunce pe fratele-tău peste gard, ca pe o minge. (Fraţii aceştia trăiau doar în închipuirea lor).

  — Minţi, mă!

  — Ba, tu minţi!

  Cu degetul mare al piciorului, Tom trase o linie în praful străzii, zicând:

  — Cine îndrăzneşte să treacă peste asta, mănâncă bătaie. Celălalt o trecu îndată şi zise:

  — Să văd, cine-i în stare să mă bată?

  — Mă, nu te juca tu cu dracu. Cată-ţi mai bine de drum.

  — Păi, n-ai spus tu că mă baţi, dacă trec peste linie?

  — Te bat dacă nu-mi dai doi gologani.

  Noul venit scoase din buzunar două monede de aramă şi i le