Tom le azvârli la pământ.

  În clipa următoare, se aruncară amândoi în praful uliţei; încârligaţi ca doi cotoi, se tăvăleau, sfâşiindu-şi hainele, smulgându-şi părul şi strivindu-şi nasurile. În învălmăşală, printre bătăi şi ghionturi, Tom se trezi deodată călare pe adversarul său, pe care-l ţinea strâns cu picioarele şi-l lovea sălbatic cu pumnii.

  — Na, bre! Să nu zici că n-ai de-ajuns!

  Băiatul se lupta să scape din strânsoare şi ţipa cât îl ţinea gura.

  — Na, să te saturi! Şi loviturile cădeau cu nemiluita.

  — Să te înveţi minte altă dată, să bagi de seamă cu cine vorbeşti, să nu fii mojic, mă!

  Băiatul se desfăcu de sub apăsarea lui Tom şi plecă scuturându-şi hainele, sughiţând şi uitându-se îndărăt îi arăta prin gesturi ce o să păţească Tom data viitoare când o pune mâna pe el. Tom îi răspundea prin strâmbături şi porni la drum foarte mulţumit de sine. Însă, de îndată ce-i întoarse spatele, celălalt înşfacă o piatră, o azvârli şi-l nimeri drept în spate între umeri, după care o luă la fugă.

  Tom se luă după el până acasă şi astfel află unde locuia. Se postă la poartă şi îşi pândi un timp adversarul, doar de o ieşi. Dar acesta se ascunsese în casă, în dosul perdelei şi când îl zări, dădu cu tifla.

  Într-un târziu, se ivi la uşă mama duşmanului şi-l înjură:

  — Eşti un stricat şi un descreierat! Derbedeule! Ia-ţi catrafusele şi cară-te. Să nu te văd în ochii mei!

  Tom plecă satisfăcut, că a arătat el neobrăzatului, cu cine are de a face.

  Târziu, pe înserate, când Tom se furişă cu mare băgare de seamă pe fereastră, nimeri drept în braţele mătuşii Polly care, văzând în ce hal sunt hainele lui, hotărî ca a doua zi să-l ţină acasă şi să-l pună la o treabă folositoare.

  Capitolul II.

  În dimineaţa aceea de sâmbătă, soarele strălucea surâzător, iar lumea se redeştepta proaspătă, fremătând de bucuria vieţii. Inimile tresăltau de cântece. Feţele oamenilor erau luminate de fericire. Pomii îşi desfăceau mugurii şi aerul era înmiresmat de mlădiţele tinere. Dincolo de orăşelul pe care-l domina, Cardiff Hill era îmbrăcat în verdeaţă şi din depărtare părea ca un pământ al făgăduinţei.

  Tom se ivi pe trotuar, într-o mână cu o găleată plină cu var alb şi cu o bidinea în cealaltă. Măsură din ochi gardul şi bucuria vieţii i se prefăcu în jale, iar în inima lui se cuibări mâhnirea. Treizeci de metri avea în lungime gardul şi doi metri înălţime!

  Se resemna cu gândul că viaţa e un adevărat iad: Tom înmuie bidineaua în var şi trase o dâră de-a lungul unei şipci: repetă această lucrare o dată şi încă o dată şi compară dâra atât de puţintică făcută de el cu întreaga lungime a gardului nevăruit şi îşi pierdu curajul. Deznădăjduit, se lăsă pe o ladă de lemn. În clipa aceea, din poartă se ivi Jim cu o găleată de apă în mână, cântând: „Buffalo Gals!”

  Până atunci, căratul apei cu găleata de la cişmeaua cu pompă nu era o îndeletnicire plăcută pentru Tom. Acum, însă, i se părea o adevărată izbăvire. Îşi aminti că în jurul cişmelei era întotdeauna adunată o ceată de copii albi, mulatri şi negri şi mai cu seamă fete, care, până să le vină rândul, făceau schimb de jucării, zburdând şi încăierându-se adesea.

  Cu toate că cişmeaua se afla la o depărtare de numai o sută cincizeci de metri, Tom ţinea minte că Jim zăbovea întotdeauna cel puţin o oră la cişmea şi niciodată nu se înapoia dacă nu venea cineva să-l aducă acasă. Tom îi spuse:

  — Ia ascultă Jim; aduc eu apă, vrei să spoieşti tu în locul meu?

  Jim clătină din cap şi-i răspunse:

  — Nu pot, dom'le Tom. Cucoana mi-a poruncit să mă duc după apă şi să nu m-apuc de prostii pe drum. Şi mi-a mai spus, că dacă m-ai ruga să spoiesc, să-mi văd de treabă, că nu pe mine m-a pus să spoiesc.

  — Nu te uita la ce spune dânsa, Jim. Aşa-i ea totdeauna. Adă găleata încoace şi cât ai bate-n palme, mă şi întorc cu ea. De te-o afla cucoana, să nu-mi zici pe nume!

  — Nu pot, zău, dom'le Tom. Află cucoana şi-mi rupe urechile. Aşa mi-a spus.

  — Dânsa nu bate pe nimeni niciodată, cel mult îţi dă un bobârnac în scăfârlie. Ei şi, doar n-ai plânge pentru asta? Te sperie doar cu vorba. Jim, ştii una?

  Iacă, îţi dau o bilă, o bilă cu dungi, mă! Jim începu să şovăie.

  — Ascultă Jim, e cu dungi albe şi câştigă de te sperii.

  — Te cred, dom'le Tom şi aş face bucuros târgul, dar mi-e grozav de frică de cucoana.

  Jim era un biet copil şi prea era mare ispita ca să se poată împotrivi. Puse găleata jos şi luă în mână bila cu dungi albe. Dar în clipa următoare o aruncă şi porni într-o fugă la cişmea, alergând cât îl ţineau picioarele. Neavând încotro, Tom se apucă să spoiască de zor.

  Mătuşa Polly, care se întorcea de la câmp, văzându-l cum munceşte băiatul, plecă foarte mulţumită.

  Puţin după aceea însă, zelul lui Tom scăzu. Începu să se gândească la jocurile plănuite pentru acea zi şi fu cuprins de jale. În curând, ceilalţi băieţi o să treacă pe acolo cu tot alaiul lor neastâmpărat şi o să facă haz de îndeletnicirea lui. Gândul acesta îl apăsa grozav. Scoase la iveală toată averea ce o adunase, zi cu zi, şi îşi cercetă această bogăţie: frânturi de jucării, bile şi alte fleacuri! Ce nu şi-ar putea cumpăra cu ele. Resemnat, vârî totul în buzunar.

  — Aş da totul pentru o oră de libertate, îşi zise el.

  În această clipă de neagra deznădejde, un gând năstruşnic îi străfulgera mintea. Puse mâna pe bidinea şi începu să