Tocmai atunci se ivi Ben Rogers, cel mai temut zeflemist dintre toţi băieţii. Ben ţopăia de colo până colo, ca un ied neastâmpărat. Morfolea dintr-un măr şi scotea câte un chiot subţire, ba şi un „dinga-danga” gros, ceea ce însemna că face ca vaporul. Când fu destul de aproape, Ben îşi micşoră viteza, viră spre mijlocul străzii, se plecă adânc peste bord, cercetând cu luare aminte ancorajul şi socoti adâncimea potrivită, pentru a putea ancora. Ben era în acelaşi timp: vapor, căpitan şi semnalizator, astfel că trebuia să se închipuie pe linia de comandă, de unde dădea ordine, pe care le executa tot el.

  — Opreşte! Cline, cline, cline! Încetişor se întoarse spre trotuar. Ţine pupa! Cline, cline, cline! Întinse braţele înainte şi se dădu puţin îndărăt. Ţine prora! Cline, cline, cline! Ci-ci-ci-ci-ci-ci!

  În acest timp, îşi învârtea braţul drept cu iuţeală, închipuind roata vaporului.

  — Tribord! Strigă el şi învârti braţul stâng.

  — Tribord! Opreşte! Cline, cline, cline! Acostează! Ş-ş-ş-ş-ş-şşşş! Gata căpitane!

  Tom îşi vedea de treabă, prefăcându-se că nu bagă de seamă vaporul. O clipă şi Ben se zgâi urât la el, apoi zise cu compătimire:

  — He, he. Eşti la strâmtoare, ai?

  Nici un răspuns. Cu ochi de artist, Tom cercetă ultimele trăsături: înmuie bidineaua, trase de câteva ori şi cercetă din nou rezultatul. Ben îi dădea târcoale. Lui Tom îi lăsa gura apă după măr, dar nu-şi întrerupea lucrul. Ben începu:

  — Ascultă, camarade, lucrezi de zor?

  — Ia, te uită, tu eşti bre, Ben? Nici nu te-am băgat de seamă…

  — Eu mă duc la gârlă să fac baie, nu vii şi tu? Dar, de ocupat ce eşti, nu cred că poţi veni. Munca nu-ţi îngăduie, nu-i aşa, Tom?

  Tom îl privi cu coada ochiului, apoi îi zise:

  — Care muncă, bre?

  — Păi, deh! Asta nu-i muncă?

  Tom rezumă în gând toată isprava lui, apoi, fără să clipească, zise cu uşurinţă:

  — Poate să fie muncă şi poate să nu fie! Cum vrei s-o iei. Principalul e că se potriveşte de minune unui Tom Sawyer!

  — Haida de! N-ai vrea să mă faci să cred, că-ţi face plăcere?

  Bidineaua se mişca de zor.

  — Dacă-mi place? De ce oare nu mi-ar plăcea? N-ai totdeauna norocul să Ţ-M spoi un gard! Aceasta schimba cu totul faţa lucrurilor. Ben uită să mai muşte din măr. Tom îşi plimba cu desfătare bidineaua în sus şi-n jos şi se da mereu câte un pas înapoi ca să cerceteze rezultatul; mai adăuga ici-colea câte o trăsătură, iar mai trăgea şi cu un interes din ce în ce mai aţâţător.

  Apoi începu:

  — Ia ascultă, măi Tom. Ştii una? Lasă-mă bre să dau şi eu puţin cu bidineaua.

  Tom se gândi o clipă; fu pe cale să consimtă, dar se răzgândi numaidecât:

  — Nu, nu se poate! Nu-i cine ştie ce lucru greu, dar vezi tu, Ben, mătuşa Polly ţine foarte mult ca gardul dinspre stradă să fie frumos. Dacă ar fi vorba de cel din dos, n-ar fi nimica. Dintre o mie sau două mii de băieţi nu ştiu dacă ar fi unul în stare să spoiască aşa cum trebuie.

  — Ce spui? Ei, hai, lasă-mă numai să încerc. Eu în locul tău, te-aş lăsa, Tom!

  — Ben, nu-mi cere ce nu se poate. Mătuşa Polly nu cunoaşte gluma. A vrut şi Jim şi Sid, dar dânsa nu i-a lăsat. Îţi dai tu seama, ce va să zică asta?

  — Fleacuri, bre! Fleacuri! Ştiu eu mă, cum să dau cu bidineaua. Lasă-mă numai să încerc. Uite, îţi dau cotorul mărului.

  — Bine! Fie! Dar mi-e frică. Nu, Ben, nu se poate.

  — Uite, mă, îţi dăruiesc tot mărul, ce dracu?

  Cu o mutră plictisită, dar cu bucurie în suflet, Tom îi cedă bidineaua. Şi pe când vaporul „Big Missuri” muncea şi asuda la soare, artistul în retragere, şedea la umbră în apropiere, cocoţat pe un butoi, îşi bălăngănea picioarele, muşca din măr şi plănuia, cum ar face oare să atragă în cursă cât mai mulţi prostovani. Dar iată că avu noroc: Băieţii treceau pe acolo şi veneau să-şi bată joc de el, dar rămâneau să spoiască. Îl dădură pe Ben la o parte, căci Tom făcu târg cu Billy Fisher să-l lase să spoiască în schimbul unui zmeu vechi. Veni apoi la rând Jonny Miller, care adusese un şobolan mort şi aşa se scurse, oră după oră. Şi aşa se întâmplă, că pe lângă lucrurile amintite mai sus, Tom se alesese, cu o duzină de bile, o clapă de pian, o bucată de sticlă albastră, un tun făcut dintr-un mosor de aţă, o cheie ce nu deschidea nici o încuietoare, o bucată de tibişir, un dop de cristal de la o carafă, un soldat de plumb, o pereche de melci adevăraţi, şase pocnitori, o pisicuţă de pluş cu un ochi lipsă, o clanţă de aramă, o zgardă, mânerul unui cuţit, patru bucăţi de coajă de portocală şi o balama. Tom petrecuse de minune, lenevind tot timpul, dând ordine în dreapta şi în stânga. Dacă gardul ar fi avut mai multe laturi, desigur că ar fi adus la sapă de lemn pe toţi băieţii orăşelului.

  Tom recunoştea că viaţa nu e chiar atât de lipsită de bucurii. Descoperise, fără voie, o lege a firilor omeneşti şi anume că: pentru a face pe cineva să dorească un lucru, nu trebuie decât să pui piedici în calea dobândirii lui.

  Capitolul III.

  Tom se înfăţişă în faţa mătuşii Polly, care şedea la fereastra singurei încăperi, ce servea în acelaşi timp de salon, de sufragerie şi de dormitor. Aerul îmbălsămat, tăcerea odihnitoare, zumzetul albinelor şi mireasma florilor, îşi făcuseră efectul, căci ea moţăia deasupra lucrului ei de mână, neavând altă tovărăşie decât pisica adormită în poala ei. Pentru mai multă siguranţă, mătuşa îşi urcase ochelarii pe frunte.

  Încredinţată că