— Mătuşico, pot pleca la joacă?

  — Ce? Ai terminat? Cât ai făcut?

  — Am făcut tot.

  — De ce minţi? Tom! Ştii, că nu pot suferi minciuna.

  — Nu mint, mătuşico, am terminat tot!

  Mătuşi Polly nu-i venea să creadă. Se ridică şi porni afară, să se încredinţeze de adevăr. S-ar fi mulţumit numai cu douăzeci la sută, din ceea ce afirma Tom, dar când găsi gardul întreg, văruit artistic, cu un soc tras dedesupt, uimirea ei fu de nedescris. Plină de mirare spuse:

  — Asta n-aş fi crezut niciodată! Vezi, Tom, că poţi să munceşti când vrei?

  Dar pentru a micşora lauda, adăugă:

  — Dar asta se întâmplă foarte, foarte rar. Ei bine, îţi dau voie să pleci la joacă, dar dacă vii târziu acasă, îţi rup oasele!

  Era atât de mulţumită, încât îl luă în cămară şi-i alese un măr frumos, pe care i-l dărui, povăţuindu-l să fie cuminte, că numai aşa o să ajungă să fie preţuit de oameni. Şi pe când încheia cu o pildă din Sfânta Scriptură, Tom o zbughi afară.

  În curte, îl zări pe Sid, care urca tocmai scara exterioară, ce ducea la odaia din mansardă. O ploaie de bulgări de pământ tncepU să cadă asupra lui Sid şi înainte ca mătuşa Polly să poată interveni, cinci sau şase bulgări nimeriră în plin. Tom avu grijă să se facă nevăzut, la timp. Sări gardul. Putea să iasă şi pe poartă, dar ca de obicei, îi venea mai uşor s-o ocolească.

  Tom era acum cu sufletul împăcat, căci răzbunase trădarea lui Sid, în privinţa gulerului cusut cu aţă neagră.

  Ocolind casa, Tom intră în uliţa de din dos şi părăsind zona periculoasă, ieşi în strada principală a orăşelului, unde-l aşteptau două tabere adverse: două tabere de războinici formate din băieţi, care la rândul lor aşteptau semnalul de atac. În fruntea uneia din cete se înfipse Tom. Cealaltă era condusă de Joe Harper, un prieten bun al lui Tom. Comandanţii nu se băteau între ei. Îşi fixau doar cartierul general în vecinătatea câmpului de bătaie, de unde îndrumau operaţiunile părţilor beligerante.

  După o luptă crâncenă, trupa lui Tom ieşi biruitoare. Pe câmpul de bătaie rămaseră mulţi morţi. Se făcu schimb de prizonieri, se stabiliră condiţiiunile armistiţiului şi se fixă ziua bătăliei viitoare. Se dădu semnalul de retragere şi armatele se risipiră. Tom se întoarse singur acasă.

  Pe când trecea în faţa casei, unde locuia Jeff Tratcher, zări în grădină o fetiţă, pe care n-o cunoştea. Era o făptură gingaşă, cu ochi albaştri şi cu părul bălai, împletit în două codiţe lungi. Purta o rochiţă albă de vară, de sub care se vedeau pantalonaşii frumos brodaţi. Eroul proaspăt încoronat simţi fiorul unei iubiri noi. Nu trecuse nici o săptămână, de când putuse în sfârşit să-şi destăinuiască dragostea către Amy Lawrence şi iată că, acum cavalerul nestatornic o alunga din inima-i uşuratică, ca pe un musafir nepoftit.

  Se opri locului şi începu s-o soarbă din ochi pe noua lui zeiţă. Când văzu că dânsa îl zărise, se prefăcu brusc că habar nu are de ea şi începu să facă fel de fel de giumbuşlucuri de copil, unele mai absurde ca celelalte. Apoi tot cu gândul de a-i câştiga admiraţia, Tom începu să producă în tot soiul de acrobaţii, iar dacă văzu că dânsa nu-l prea ia în seamă, îi aruncă o privire. O văzu îndreptându-se spre intrarea casei. Atunci, Tom se urcă pe gardul de uluci şi făcu o figură de echilibristică, demnă de un artist de circ sau de un dansator pe sârmă. Ea se opri puţin pe scară, apoi se întoarse spre uşă. Când puse piciorul pe prag, Tom se întunecă la faţă. Apoi însă, se lumină din nou, căci înainte de a intra, fetiţa îi aruncă peste gard o panseluţă. Într-un suflet fu acolo, apoi rotindu-şi privirea şi nezărind pe nimeni, culese de pe jos un fir de pai, îl ţinu în echilibru pe vârful nasului, cu capul pe spate; apucă panseaua, o ridică şi huş! O zbughi după colţul casei. Nu lipsi însă multă vreme, doar atât cât durase ca să-şi prindă floarea sub haină, aproape de inimă sau poate de stomac, deoarece anatomia era una din materiile, pe care nu o putea suferi.

  Se întoarse din nou în faţa casei şi se învârti pe lângă gard până aproape de seară, repetând acrobaţiile de mai înainte. Cum însă fetiţa nu se mai arăta deloc, Tom se gândi că poate se ascundea în dosul perdelei. Între timp, se întunecă de-a binelea. Tom porni spre casă, cu mintea plină de planuri frumoase. În timpul cinei însă, era atât de absorbit de gânduri, încât mătuşa se miră mult.

  — Ce-o fi dat în băiatul ăsta? Îşi zicea dânsa, şi cu toate că-l dojenise destul de aspru pentru că aruncase cu bulgări de pământ după Sid, el nu părea că-şi face inimă rea din cauza aceasta. Zaharniţa însă, îl ispitea întotdeauna şi încercând să fure zahăr, mătuşa îl plesni peste mână. El spuse:

  — Când Sid pune mâna, de ce nu-l plesneşti, mătuşo?

  — Sid nu mă scoate din răbdare ca tine. Tu ai mânca tot zahărul, dacă n-aş fi cu ochii în patru.

  Profitând de o clipă, când mătuşa se duse în bucătărie, Sid întinse mâna spre zaharniţă şi aruncă spre Tom o privire semeaţă, zaharniţă căzu şi se sparse. Tom era atât de fericit de această întâmplare, încât se abţinu să scoată o vorbă măcar. Era hotărât să nu spună nimic până când va intra mătuşa şi va întreba, cine a făcut pozna. Abia atunci o să spună ce s-a petrecut în lipsa ei şi nimic n-o să fie mai plăcut decât să vadă pe băiatul acesta cuminte, mâncând bătaie. Era atât de încântat de planul lui, încât de abia mai