Acum, trebuia să-i cer voie să merg la pescuit, la scăldat, în sfârşit, n-aveam voie să fac nimic. Dar, trebuia să vorbesc frumos şi eu nu mă pricep la vorbe meşteşugite. În fiecare dimineaţă mă suiam în pod, ca să pot înjura în voie, altfel muream, dacă nu-i simţeam gustul în gură. Văduva nu m-ar fi lăsat în ruptul capului să fumez. Unde mai pui, că mă învăţa că-i necuviincios să înjuri, să căşti, să te întinzi şi să te scarpini, când vorbeşti cu cineva. Apoi, mâhnit peste măsură, adăugă: Peste puţin timp începe şcoala şi dânsa vroia să mă dea la învăţătură. Eu nu o pot suferi. Ascultă, Tom, pentru mine bogăţia nu-i cine ştie ce scofală! Mie mi-a făcut numai necazuri, de-mi venea să mor. Mie îmi plac zdrenţele astea şi culcuşul meu e în lada asta, pe care n-o dau nici pentru cel mai frumos pat din lume. Dacă nu găseam banii aceia, n-aş fi ştiut niciodată ce e suferinţa. De aceea, ia tu şi partea mea şi eu nu-ţi cer decât, să-mi dai, din când în când, câţiva gologani. Nu-mi trebuie multă vreme, fiindcă mai târziu o să câştig şi eu atât cât îmi trebuie. Şi acum du-te şi roag-o pe văduva Douglas să mă ierte.

  — Huck, tu ştii că eu nu pot face asta. Nu-i cinstit şi de altmineri, dacă ai încerca traiul acesta un timp mai lung, te asigur că o să înceapă să-ţi placă.

  — Să-mi placă? Da, ca şi când mi-ai spune să stau un timp mai lung pe o plită încinsă. Nu, Tom. Eu nu vreau să fiu bogat şi nu vreau să stau în case dichisite. Mie-mi place pădurea, fluviul şi şoproanele şi n-am să mă despart de ele. Măi! Par-că era un făcut! Tocmai când aveam pistoalele noastre, peştera noastră şi ne hotărâsem să devenim haiduci, a venit bogăţia asta-scârboasă şi ne-a stricat toate planurile.

  Tom interveni la momentul potrivit:

  — Stai, să-ţi spun Huck. Bogăţia nu mă poate împiedica să devin haiduc!

  — Nu zău, Tom! Vorbeşti serios?

  — Şi chiar foarte serios. Dar pe tine, Huck nu te pute. M primi în bandă, fiindcă nu eşti un om respectabil.

  Bucuria lui Huck se potoli îndată:

  — Nu mă poţi primi în bandă? Dar să mă fac pirat, mă laşi?

  — Da, dar asta-i altceva. Un bandit este mult mai cult, decât un pirat. Sunt ţări, unde bandiţii fac parte din societatea cea mai înaltă, sunt de viţă nobilă şi prinţi.

  — Tom, tu ai fost întotdeauna cel mai bun prieten al meu. Vrei acum să te lepezi de mine? Nu-i aşa, că nu vrei? Spune Tom, că n-ai să faci una ca asta.

  — Huck, eu n-aş face asta şi nici nu vreau s-o fac. Dar ce o să spună lumea? Are să strâmbe din nas: Uf! O să fie din cauza ta, Huck! Spune şi tu! Ţie ţi-ar conveni?

  Huck rămase tăcut, cufundat într-o luptă cu sine. În banda lui Tom Sawyer? O adunătură de mojici. Şi în cele din urmă, zise:

  — Ei bine! Am să mă înapoiez la doamna Douglas pentru o lună, două, şi dacă-mi făgăduieşti că mă primeşti în bandă, voi căuta să fac aşa cum vrea dânsa.

  — Bravo, Huck, aşa-mi placi! Vino, băiete, şi am s-o rog pe văduvă să te mai lase niţeluşi şi de capul tău.

  — Vrei Tom, acum? Ah, ce bine-mi pare!

  — Eu nu vreau decât să-mi îngăduie să fumez, să umblu haihui şi să dorm unde-mi place. Când zici, c-ai să-ncepi cu haiducia?

  — Chiar de astăzi? La noapte adunăm băieţii şi facem iniţierea.

  — Ce facem?

  — Iniţierea!

  — Asta ce mai e?

  — Faci jurământ de credinţă şi solidaritate, să nu divulgi secretele bandei, chiar dacă ai fi rupt în bucăţi şi să omori pe oricine s-ar atinge de vreun membru al bandei.

  — E minunat, Tom! Cât se poate de minunat.

  — Mie-mi spui? Şi jurământul se depune la miezul nopţii într-un loc singuratic, de fapt într-o casă cu stafii, dar la noi toate au fost răvăşite.

  — Dar tot e bine, Tom, c-o facem la miezul nopţii!

  Nici nu se poate altfel, şi trebuie să juri cu mâna pe un sicriu şi să semnezi cu sângele tău propriu.

  — Vai, ce plăcut trebuie să fie! Eu zic, că-i de o mie de ori mai bine, decât pirateria. Şi când voi deveni un bandit temut, de care o să vorbească lumea toată, cred că n-o să-şi mai încapă în piele de mândrie, că ea a făcut om din mine!

  Încheierea.

  Această istorisire fiind exclusiv povestea copilăriei unui băieţaş, ea trebuie să se oprească aici, altfel riscă să devină romanul unui om matur. Când cineva scrie un roman despre un adult, el ştie exact unde să sfârşească, vorba aceea: la însurătoare; ori când scrie despre un băieţaş, trebuie să termine acolo, unde crede că e mai nimerit.

  Cele mai multe personaje din cartea aceasta sunt încă în viaţă prosperă şi sunt fericiţi.

  Poate că într-o zi unul mai tânăr dintre ei, va găsi că merită să reia firul povestirii, spre a arăta ce fel de oameni deveniseră. Iată de ce cred, că-i mai cuminte să nu dau în vileag nici un amănunt din viaţa lor actuală.

          SFÂRŞIT