Încovoiat sub greutatea săculeţilor, Tom intră pe uşă şi mătuşa Polly nu-şi putu termina gândul că Tom turnă pe masă grămada de monete galbene şi zise:

  — Poftim! Ce v-am spus eu? Jumătate e a lui Huck, jumătate a mea!

  Spectacolul luă graiul tuturor. Toţi rămaseră cu ochii holbaţi. Abia la urmă îşi veniră în fire şi începură să ceară lămuriri. Tom spuse, că avea destule lămuriri de dat şi se ţinu de cuvânt. Povestea fu lungă şi presărată cu amănunte interesante. Când Tom isprăvi, domnul Jones observă:

  — Şi eu care credeam, că mica mea surpriză pregătită pentru seara aceasta, o să rămână de pomină! Dar în faţa acestei surprize, mă închin.

  Banii fură număraţi. Erau mai mult de douăzeci de mii de dolari. Suma aceasta întrecea orice închipuire a celor de faţă, cu toate că printre ei, erau persoane socotite ca foarte bogate.

  Capitolul XXXII.

  Cititorul nu se-nşeală, dacă se aşteaptă la o adevărată răscoală a spiritelor din St. Petersburg, stârnită de pleaşca ce căzuse lui Tom şi Huck. O sumă grozavă ca aceea, era ceva de necrezut. Urmară discuţii aprinse, care avură drept rezultat că numeroşi cetăţeni fură apucaţi de o adevărată beţie a aurului. Toate „casele cu stafii” din St. Petersburg şi împrejurimi fură răscolite din temelii şi nu de băieţi ci de oameni în toată firea, în căutare de comori ascunse.

  Oriunde se iveau Tom şi Huck, oamenii serioşi şi cu scaun la cap începeau să le facă curte, să-i laude şi să le ceară sfaturi. Băieţii nu-şi puteau aduce aminte, dacă altădată cuvântul lor a avut vreodată atâta importanţă. Acum vorbele lor erau preţuite şi respectate. Orice faptă a lor, era acum răsplătită ca o ispravă grozavă, astfel încât, în curând, îşi pierdură înclinarea spre fapte urâte şi proaste. Mai mult ca orice, fu scormonită povestea trecutului lor şi socotită, ca purtând pecetea unei originalităţi cu totul deosebite.

  Ziarul local le publică biografia romanţată!

  Văduva Douglas depuse banii lui Huck spre fructificare cu şase la sută, iar cu ai lui Tom, judecătorul Thatcher, cu consimţământul mătuşii Polly, procedă la fel. Fiecare din ei aveau acum venitul său personal, un dolar şi un sfert pe săptămână, ceea ce întrecea salariul diaconului, iar din această sumă, pe vremea aceea un elev de şcoală putea să-şi plătească pensiunea completă şi îmbrăcămintea, plus taxele şi cărţile şcolare!

  Judecătorul Thatcher avea despre Tom o părere cu totul deosebită. El spuse că un băiat mediocru nu i-ar fi scăpat fata din peşteră. Când Becky povesti în cel mai mare secret, tatălui ei, cum Tom luase la şcoală pedeapsa ei asupra lui, judecătorul fu nespus de mişcat; iar când ea pleda pentru iertarea lui Tom de a fi minţit, ca să o salveze pe ea de ruşinea pedepsei cu nuiaua, judecătorul izbucni în cuvinte frumoase de laudă, că minciuna lui Tom era nobilă, generoasă şi mărinimoasă, o minciună pentru care merita să fie pomenit în istorie, alături de George Washington!

  Becky se gândea, că niciodată tatăl ei n-a fost mai impunător ca acum, când se plimba prin cameră, de colo colo şi îşi sublinia cuvintele cu câte o bătaie din picior. Ea dădu fuga la Tom şi-i povesti totul…

  Judecătorul nădăjduia că într-o zi Tom va deveni un mare avocat sau militar. El spuse că avea de gând să intervină ca Tom să fie admis la „Academia Naţională Militară” şi după aceea să studieze dreptul, spre a fi pregătit pentru ambele cariere.

  Prin bogăţia lui şi prin faptul că se bucura de protecţia văduvei Douglas, Huck fu introdus, nu vârât şi înghesuit cu sila, în societate şi asta-l făcea să sufere îngrozitor.

  Servitoarea doamnei Douglas îl ţinea curat, îl pieptăna şi-l peria şi seara îl culca în pat, între cearceafuri curate, lui prea puţin plăcute. Trebuia să mănânce cu cuţit şi furculiţă, să se servească de şervet, farfurie şi pahar, să vorbească cuviincios, încât la urmă, îşi închipuia că orice spunea, era o prostie; oriîncotro se întorcea, se izbea numai de îngrădirile solide ale civilizaţiei şi se simţea încătuşat.

  Timp de trei săptămâni el înfruntă cu mult curaj aceste necazuri, până când într-o bună zi, dispăru. Patruzeci şi opt de ore, văduva adânc mâhnită îl căută pretutindeni. Mişcaţi de această nenorocire, cetăţenii porniră în căutarea trupului său. A treia zi dimineaţa, Tom pomi frumos să scotocească printre nişte lăzi vechi dindărătul abatorului părăsit şi într-una din ele, dădu peste cel dispărut. Huck dormise acolo. Tocmai terminase de mâncat resturi de alimente şterpelite şi acum stătea întins, fumându-şi în tihnă pipa. Era nespălat, nepieptănat şi îmbrăcat în aceleaşi zdrenţe vechi, care-l făceau atât de fericitl în pitorescul lor, pe vremea când era liber. Tom îl smulse din culcuşul său, îi spuse câtă supărare pricinuise şi-l zori să meargă acasă. Huck se posomori şi zise:

  — Nu-mi vorbi despre asta, Tom. Am încercat şi nu merge; nu merge, Tom! Nu-i pentru mine. Eu nu-s obişnuit cu felul acesta de trai. Văduva e bună cu mine şi prietenoasă, dar eu nu-i pot sta în cale. Ea mă face să mă spăl; să mă scol în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră; mă sileşte să mă spăl, pe urmă, mă piaptănă de-mi scapără ochii. Am rugat-o să mă lase să dorm în şopron şi nu m-a lăsat. M-a vârât în nişte straie frumoase cu care-mi era frică să mă aşez unde-mi plăcea şi ce-i mai rău, nu puteam să alunec în jos pe chepengurile pivniţei. M-au dus la biserică şi năduşeala curgea de pe mine, gârlă! Nu puteam să prind nici măcar o muscă sau să chiui ca ăla, cântăreţul. Trebuia să umblu încălţat toată duminica. Dimineaţa, văduva se scula când suna clopoţelul, mânca tot când suna clopoţelul, iar seara se culca îndată după vecernie. Regularitatea asta strictă mă îngrozea.

  — Bine, Huck, dar aşa face toată lumea!

  — Tom, eu nu fac nici o deosebire. Dar nu sunt toată lumea şi îngrădirea asta nu-mi place.