— Ei, dar ştiţi, că nu-i uşor deloc. Ce aveţi în el? Cărămizi ori fiare vechi?

  — Fiare vechi, răspunse Tom.

  — Mi-am închipuit eu. În loc să căutaţi zile întregi fiare vechi, pentru un ban, doi, mai bine v-aţi apuca de un lucru mai serios, de pe urma căruia v-aţi alege cu un câştig îndoit. Dar aşa-i firea omului. Hai mai repede, grăbiţi-vă.

  Băieţii întrebară, de ce e zorul acesta?

  — Aveţi răbdare o să aflaţi când vom ajunge la văduva Douglas.

  Obişnuit să fie învinuit pe degeaba, Huck întrebă cu un ton de supărare:

  — Dar cu ce v-am greşit, domnule Jones? Bătrânul râse.

  — Asta, numai tu ştii, Huck. Şi apoi eşti bine cu văduva?

  — Ba da. S-a purtat foarte frumos cu mine.

  — Atunci? Nu înţeleg de ce să-ţi fie frică tocmai acum? Bietul Huck nu apucă să răspundă la întrebare, că se pomeni.

  Împins o dată cu Tom în salonul văduvei Douglas, Domnul Jones lăsă căruciorul la uşă şi-i urmă.

  În odaia scăldată de o lumină intensă, erau de faţă toţi cetăţenii de seamă ai orăşelului. Familiile Thatcher, Harper, Rogers, mătuşa Polly, Sid, Mary, diaconul, directorul ziarului şi încă alţii, îmbrăcaţi toţi în haine de sărbătoare. Văduva-i primi pe Tom şi pe Huck cu o bunăvoinţă rară. Bieţii băieţi erau plini de noroi şi picături de ceară. Mătuşa Polly roşi uşor şi încruntată, dădu din cap, spre Tom. Dar mult se ruşinară băieţii de halul în care se aflau. Domnul Jones se simţi obligat să se explice:

  — Pe Tom nu l-am găsit acasă, aşa că am renunţat la el; dar tocmai când ieşeam, i-am găsit pe amândoi la uşa mea şi i-am adus în grabă încoace.

  — Şi aţi sosit la timp, completă văduva. Veniţi băieţi cu mine.

  Ea îi conduse în dormitor şi le zise:

  — Hai spălaţi-vă şi îmbrăcaţi-vă. Aveţi aici două rânduri de haine noi, cămăşi, ciorapi şi tot ce vă trebuie. Aceasta-i pentru Huck. Nu, nu-mi mulţumi Huck! Un rând din partea domnului Jones, al doilea din partea mea. Puneţi-le!

  Capitolul XXXI.

  Huck zise:

  — Tom, hai s-o ştergem, dacă găsim o frânghie pe-aici. Fereastra nu-i prea sus de la pământ.

  — Ei, aş! De ce am şterge-o?

  — Păi, eu nu prea sunt obişnuit cu atâta lume în jurul meu. Eu nu merg, Tom.

  — Vezi, Huck, ţi-e frică de-atâta lucru? Lasă c-o să am eu grijă de tine.

  Sid intră pe uşă.

  — Tom, începu el. Mătuşa te-a aşteptat toată după-amiaza. Mary ţi-a pregătit hainele de duminică şi noi toţi alergam să te căutăm. Ascultă, de ce-ţi sunt hainele pline de ceară şi noroi?

  — Asta nu te priveşte pe dumneata, dom'le Sid! Hai spune-ne mai bine ce e zarva asta? E banchetul dat de văduva Douglas în cinstea domnului Welshman şi a fiilor săi, pentru că au sărit în ajutorul ei în noaptea aceea. Dar… dacă vrei să ştii… eu pot să-ţi spun altceva.

  — Spune.

  — Bătrânul Jones pregăteşte o mare surpriză pentru musafirii văduvei, dar eu am aflat deunăzi, cum spunea mătuşii şi de atunci ştie toată lumea care este taina. Domnul Jones a ţinut mult să fie de faţă şi Huck, altminteri surpriză n-ar mai avea nici un rost.

  — Şi care este taina?

  — Păi, zice că Huck a fost acela, care a urmărit pe bandiţi până aici la doamna Douglas. Dar să ştii de la mine că bătrânul se înşeală, dacă se aşteaptă la cine ştie ce efect grozav.

  Sid chicoti extrem de mulţumit.

  — Sid, te-ai apucat şi-ai trăncănit la toată lumea?

  — Eu sau altul, n-are importanţă. E destul că s-a aflat.

  — Sid, afară de tine, nu mai e nimeni în tot oraşul să facă asemenea prostii. Dacă ai fi fost în locul lui Huck, ai fi fugit şi nimeni n-ar fi ştiut ce are să pună la cale bandiţii. Tu nu eşti în stare să faci decât mârşăvii >i nu poţi suferi ca altul să fie lăudat pentru faptele lui frumoase. Ţine! Şi-l trase pe Sid de urechi şi acum du-te la mătuşa şi spune-i dacă ai curaj şi apoi mâine ne răfuim noi!

  Puţin după aceea, oaspeţii fură poftiţi la masă iar pentru copii, fu aranjată o masă mai mică, după obiceiul oraşului, şi a timpului de atunci. La un moment dat, domnul Jones Welshman îşi rosti cuvântarea prin care mulţumi văduvei pentru cinstirea lui şi a fiilor săi, dar spuse el, e la mijloc altă persoană, a cărei modestie…

  Dădu apoi pe faţă secretul asupra rolului pe care l-a avut Huck în aventură. Dar surpriza nu dezlănţui entuziasmul, la care se aştepta. În tot cazul, doamna se arătă destul de surprinsă şi-l copleşi pe Huck cu atâtea mulţumiri, încât el uită aproape de hainele lui noi şi de senzaţia neplăcută de a fi expus privirilor şi laudelor tuturor.

  Văduva spuse că avea de gând să dea adăpost lui Huck în casa ei şi va îngriji de educaţia lui; iar când va veni timpul, îl va ajuta cu bani, ca să se poată apuca de o negustorie modestă.

  În momentul acela, Tom se ridică şi spuse:

  — Huck n-are nevoie. Huck e bogat!

  Numai buna-cuviinţă îi opri pe comeseni de a izbucni în hohote de râs, la auzul acestor cuvinte. De oarece tăcerea devenea apăsătoare, Tom îi puse capăt:

  — Huck are parale. Poate că dumneavoastră nu credeţi, dar aşa e cum vă spun. O, vă rog nu zâmbiţi. Dacă voiţi, pot să v-o dovedesc. Aşteptaţi numai o clipă.

  Tom se repezi pe uşă afară. Oaspeţii se uitau nedumeriţi unul la altul şi la Huck, care stătea mut.

  — Sid, ce l-a apucat pe Tom? Făcu mătuşa Polly. Eu nu mai înţeleg nimic ce-i cu băiatul acesta.