din creştet până-n tălpi. El arătă lui Huck capătul de fitil prins într-o grămadă de ceară lipită de peretele stâncos şi-i povesti cum el cu Becky priviseră ultimele pâlpâiri ale flăcării.

  Băieţii vorbeau acum în şoaptă, căci tăcerea şi întunericul din jurul lor îi copleşeau. Porniră mai departe şi în curând ajunseră în coridorul descoperit de Tom, la capătul căruia dădură peste locul, unde era surpătura. La lumina lumânării ei văzură că de fapt nu era o prăpastie de stâncă, ci un povârniş de pământ adânc de vreo douăzeci, treizeci de picioare. Tom şopti:

  — Acum am să-ţi arăt ceva, Huck. Ridică sus lumânarea şi continuă.

  — Uită-te dincolo. Vezi ceva? Acolo sus, pe stânca aia mare, vezi semnul acela făcut cu fum de lumânare?

  — Tom, este o cruce!

  — Şi unde-i numărul doi? Sub cruce nu-i aşa? E chiar unde l-am zărit pe Injun Joe cu lumânarea în mână.

  Un timp Huck rămase cu ochii zgâiţi la semnul misterios, apoi îngână cu vocea înăbuşită.

  — Tom să ieşim afară de aici!

  — Cum, să lăsăm comoara aici?

  — Da… s-o lăsăm. E păzită de duhul lui Injun Joe.

  — Nu, Huck nu se poate! El n-are ce căuta aici. A rămas la gura peşterii, unde a murit Injun Joe. Sunt cinci leghe până acolo.

  — Nu, Tom! Duhurile trag la comoară! Eu le cunosc doar obiceiul.

  Lui Tom începu să-i fie frică. Dar dacă Huck avea dreptate? Tot frământându-şi mintea, îi veni o idee.

  — Măi, Huck dacă te ascultam pe tine, făceam o prostie cât se poate de mare. Duhul lui Injun Joe nu poate fi acolo, unde-i o cruce!

  Cuvintele lui avură efect.

  — La asta nu m-am gândit, Tom. Dar aşa este. Mare noroc am avut cu crucea asta. Hai să coborâm şi să căutăm lădiţa.

  Întâi coborî Tom, făcând urme adânci în povârnişul de pământ, ca lui Huck să-i uşureze calea. Din caverna în care se afla stânca, se deschideau patru coridoare.

  Trei dintre ele fură cercetate fără rezultat. În al patrulea chiar la baza stâncii ei dădură peste o firidă mică, în care se afla un fel de pat acoperit cu o velinţă; pe jos se aflau oase de găină şi o pereche de bretele uzate. Dar lada cu bani nu era nicăieri. Băieţii răscoliră tot locul, dar degeaba.

  Tom zise:

  — El a spus „sub” cruce. Bun, locul acesta e aproape de cruce. Chiar sub stâncă nu poate fi, căci e imposibil s-o urneşti din loc.

  Căutară încă o dată pretutindeni, apoi descurajaţi, se aşezară jos. Huck nu era în stare să dea vreo idee. Tot Tom fu acela care începu:

  — Priveşte aici Huck; pe pământ, într-o parte a stâncii sunt nişte urme de picioare şi picături de ceară, dar pe partea cealaltă nu sunt. Acum, ce înseamnă asta? Eu mă prind că banii sunt sub stâncă. Am să sap pământul chiar lângă stâncă.

  — Ideea nu-i rea, Tom! Exclamă Huck voios.

  Tom îşi scoase briceagul „universal” şi abia scormoni pământul, la vreo zece centimetri în jos şi dădu de lemn.

  — Ei Huck, tu auzi?

  Huck începu să scormonească şi el. Dădură de nişte scânduri, pe care, după ce le îndepărtară văzură o crăpătură îngustă, care pornea sub stâncă. Tom coborî înăuntru şi întinse lumânarea cât putu mai departe, dar nu-i putea zări capătul. El propuse să meargă mai departe. Pătrunse mai în fund. Tunelul îngust cobora treptat? Urmat de Huck, el porni înainte şi după ce făcură câteva cotituri, Tom exclamă:

  — Ia te uită Huck!

  Era fără îndoială lădiţa cu bani aşezată într-o scobitură, în care mai era un butoiaş de praf de puşcă, gol, o pereche de pistoale în tocuri de piele, două sau trei perechi de mocasini uzaţi, un brâu de piele şi nişte zdrenţe umede.

  — În sfârşit, am pus mâna pe ea, strigă Huck înfundându-şi mâinile în grămada de monezi. Doamne, ce bogaţi am devenit!

  — Da, Huck, am ştiut eu, că odată şi odată tot o să punem mâna pe ea. Dar să nu ne pierdem timpul cu prostii. Mai bine s-o scoatem afară. Ia să văd dacă pot ridica lădiţa?

  Cântărea vreo cincizeci de pfunzi. De ridicat mai mergea, dar s-o ducă împreună cu ei nu era cu putinţă.

  — Vezi, ce bine am făcut că am luat cu noi săculeţele? Deşertară banii în săculeţe şi se înapoiară la stâncă.

  — Acum luăm şi pistoalele, spuse Huck.

  — Nu, Huck să le lăsăm. O să le găsim tot acolo, când ne-om apuca de haiducie. Locul acela e bun de chefuri!

  — Haiducii fac mereu chefuri! Hai să mergem Huck. Am stat destul aici. Se face târziu şi mi-e foame. Mâncăm în barcă şi apoi fumăm câte o pipă.

  Nu mult după aceea ei apărură prin boschetele ţărmului şi văzând că nu-i ameninţă nici o primejdie, coborâră în barcă, unde mâncară, apoi statură de vorbă, pufăind din lulele. Când soarele începu să coboare la orizont, porniră barca în josul fluviului. Tom vâsli aproape de ţărm tot timpul amurgului, vorbind vesel cu Huck şi nu mult după înserat, acostă.

  — Acum, Huck, zise Tom, ascundem banii în podul şopronului văduvei. Mâine dimineaţă, venim, îi numărăm, îi împărţim, apoi căutăm un loc în pădure, unde să-i punem în siguranţă.

  Acum tu rămâi aici să păzeşti bagajul până mă reped să şterpelesc căruciorul lui Benny Taylor. Într-un minut sunt înapoi.

  El dispăru şi reveni curând cu un cărucior. Puseră cele două săculeţe pe el, aruncară deasupra nişte zdrenţe, apoi porniră, trăgând căruciorul după ei. Când băieţii ajunseră în dreptul casei lui Welshman, poposiră. Tocmai când voiau să pornească din nou, Welshman ieşi afară şi zise:

  — Hei, cine-i acolo?

  — Huck şi Tom Sawyer.

  Bun! Veniţi încoace băieţi. Aţi făcut lumea să vă aştepte. Hai