cu totul. Orice lucru îşi are oare ţelul şi menirea lui? Oare stropul acesta de apă a picurat molcum un timp, cinci milenii, numai pentru ca la un moment dat să potolească setea acestei fiinţe umane rătăcite? Cine poate şti? Au trecut mulţi ani de când nenorocitul a scobit piatra în care să adune picăturile nepreţuite, dar şi astăzi, turistul care vine să vadă minunile acestei peşteri zăboveşte mai mult ca oriunde în faţa acestei pietre, cu reputaţie sinistră.

  Injun Joe fu înmormântat nu departe de intrarea în peşteră şi mulţimea imensă, adunată din toate împrejurimile cu copii şi provizii de tot felul, mărturisi că ceremonia funebră fu tot atât de interesantă, ca şi cum ar fi fost spânzurarea criminalului.

  A doua zi dimineaţa, Tom îl luă la o parte pe Huck pentru a pune la cale unele chestiuni importante. Între timp, Huck aflase de la Welshman şi văduva Douglas întreaga poveste a aventurii lui Tom, dar acesta îi spuse, că mai era un lucru de care nu-i pomenise nimeni şi tocmai despre asta voia acum să-i vorbească; Huck se posomori şi zise:

  — Ştiu ce este. Ai intrat la numărul doi şi n-ai găsit decât rachiu. Nu mi-a spus nimeni, dar numaidecât ce am aflat de afacerea cu băutura, mi-am dat seama că numai tu eşti descoperitorul: şi-mi închipuiam că dacă găseai vreun ban, îmi dădeai de veste. Cred Tom, că trebuie să ne luăm gândul de la „bagajul” acela.

  — De ce Tom, eu n-am vorbit niciodată cu hangiul. Nu ţii minte că în noaptea excursiei eu eram de pază.

  — Aşa e, mă! Parcă e un an de-atunci. În noaptea aceea, l-am urmărit pe Injun Joe până la casa văduvei.

  Şi Huck îi povesti toată păţania, pe care Tom o cunoştea în parte de la Welshman.

  — Da, făcu Huck, dacă nu eram eu, spaniolul şi Joe erau azi în Texas!

  — Măi, Tom eu cred că de bani ne-am şters pe bot!

  — Ce? Făcu Huck uitându-se curios la Tom. Vrei să spui că ai dat din nou de urma banilor?

  — Sunt în peşteră! Huck holbă ochii.

  — Ia mai spune o dată, Tom.

  — Banii sunt în peşteră.

  — Tom, nu-ţi bate joc de mine. Glumeşti ori vorbeşti serios?

  — Serios, Huck. Ştii bine că nu mi-am bătut joc de nimeni în toată viaţa mea. Vrei să mergi cu mine, ca să-mi ajuţi să-i scoatem?

  — Mai mă întrebi? Dar numai dacă sunt într-un loc unde putem pătrunde şi să nu ne pierdem.

  — Fii pe pace Huck, îi găsim, cu siguranţă.

  — Bine, Tom. Dar ce te face să crezi că banii sunt…

  — Aşteaptă să intrăm în peşteră. Dacă nu-i găsim, să ştii că-ţi dau toba mea şi toate jucăriile.

  — Bine! Când vrei să mergem?

  — Chiar acum, dacă vrei şi tu. Te simţi destul de tare?

  — Mai mult de-o leghe nu pot să umblu.

  — Sunt de făcut aproape cinci leghe numai în peşteră, dar eu cunosc un drum mai scurt, de care nu ştie nimeni. Am să te duc cu barca până acolo şi înapoi, aşa că tu n-ai să te oboseşti deloc.

  — Să mergem chiar acum Tom!

  — Bine! Să ne luăm şi ceva de mâncare, pipele noastre şi tutun, vreo două săculeţe, două sau trei gheme de sfoară şi chibrituri din acelea cu flacăra mare. Ce bine mi-ar fi prins să fi avut de astea la mine, când am fost acolo.

  Îndată după prânz, băieţii se duseră la fluviu, împrumutară o barcă uşoară, şi plecară. Când ajunseră la câteva mile în jos de gura peşterii, Tom zise:

  — Vezi, Huck. Dealul acesta e la fel cu celelalte de la gura peşterii încoace. Nici case, nici pomi, numai tufişuri. Dar observi pata aceea albă, pe surpătura de pământ de colo de sus? E un semn făcut de mine. Aici tragem la mal.

  Acostară.

  — Acum, Huck, deschizătura e la câţiva paşi de noi. Ia să văd o găseşti?

  Huck cercetă în toate părţile, dar nu găsi nimic. Tom arătă semeţ, spre un pâlc de tufe, zicând:

  — Aici e! Uite şi tu Huck, şi spune dacă nu-i cea mai tainică ascunzătoare din lume. Dar să nu spui la nimeni. În tot timpul cât am vrut să devin haiduc, m-am gândit că ar fi bine să am o ascunzătoare ca asta. Acum o avem şi o s-o păstrăm numai pentru noi. Îi luăm pe Joe Harper şi pe Ben Rogers şi formăm o bandă „Banda lui Tom Sawyer” sună frumos, nu-i aşa, Huck?

  — Da, Tom. Şi pe cine o să jefuim?

  — O, pe oricine, dar mai ales pe drumeţi.

  — Şi-i omoram?

  — Nu, nu întotdeauna. Îi ascundem în peşteră, până îi răscumpără cineva.

  — Cum vine asta?

  — Vine cineva şi plăteşte bani mulţi ca să-i eliberăm şi dacă nu-i răscumpără nimeni, peste un an îi omoram, aşa se obişnuieşte la haiducie. Dar pe femei nu le omoram. Ele sunt totdeauna frumoase şi bogate şi grozav de serioase. Le iei ceasornicele şi giuvaierele, dar înaintea lor îţi scoţi întotdeauna pălăria şi le vorbeşti politicos. Haiducii sunt cei mai politicoşi oameni; poţi citi asta în orice carte. Atunci femeile încep să te iubească şi după ce au stat vreo două săptămâni în peşteră, încetează să mai plângă. Ba după ce le dai drumul, se înapoiază la tine, singure.

  Aşa scrie în toate cărţile.

  — Eu cred că-i mai bine să fii pirat.

  — Da, Huck într-un fel e mai bine, fiindcă eşti aproape de casă, de circ şi de toate.

  Între timp, pregătiră totul şi intrară prin deschizătură. Tom intră cel dintâi. Străbătură tunelul până la capăt, legară sfoara de o piatră şi îşi urmară drumul. În curând ajunseră la izvor şi Tom se înfiora