care acum o împodobea cu amănunte fantastice. El descrise cum o lăsase pe Becky singură şi plecase într-o expediţie de recunoaştere, cum parcursese două galerii atât cât îi îngăduia lungimea aţei. Cum făcuse acelaşi lucru pentru a treia oară şi tocmai când vroia să se înapoieze, în depărtare zări o slabă licărire de lumină, lăsă capătul aţei şi se târî până acolo, scoase capul şi umerii printr-o mică dezchizătură şi nu departe de acolo zări valurile lui Mississipi. Dar dacă s-ar fi întâmplat să fie noapte, el n-ar fi zărit niciodată mijirea luminii, căci n-ar fi cercetat a doua oară galeria aceea. Povesti cum se întoarse la Becky să-i aducă vestea mântuirii lor şi ea îi spuse să n-o mai necăjească iar cu asemenea vorbe, că ştia că-i sosise sfârşitul. El descrise cum în cele din urmă izbuti s-o ia cu el, iar când zări lumina zilei, Becky era să moară de bucurie. Apoi povesti cum ajunseră pe malul fluviului şi cum zărind o luntre cu oameni îi strigară şi aceştia îi luară cu ei.

  Ascultătorii lui Tom îşi făcură cruce, auzind toată păţania, căci nu le venea să creadă povestea aceasta îngrozitoare.

  Cei din luntre îi duseră la o casă, le dădură de mâncare şi după ce-i lăsară să se odihnească vreo două ore, porniră spre orăşelul lor natal.

  Înainte de ivirea zorilor, o ceată de oameni porni spre peşteră, să vestească pe judecătorul Thatcher şi pe cei câţiva oameni curajoşi, căci până atunci nu încetaseră nici o clipă să cerceteze străfundurile neumblate ale peşterii.

  Cele trei zile şi trei nopţi de rătăcire fără hrană şi fără odihnă în subteranele peşterii, luaseră urme mai adânci asupra lui Tom şi Becky, decât se crezuse la început. Zăcură în pat miercuri şi joi şi păreau din ce în ce mai slăbiţi. Abia vineri, Tom se simţi ceva mai bine şi putu să se dea jos din pat; în schimb, Becky, nu putu părăsi patul decât duminică şi chiar atunci arăta de parcă ar fi trecut printr-o boală grea.

  Încă de vineri, Tom află de boala lui Huck şi porni îndată să-l viziteze, dar nu i se dădu voie să-l vadă nici sâmbătă, nici duminică. Abia de luni i se îngădui să-l viziteze zilnic, însă cu condiţia de a nu-i pomeni nimic de aventura lui şi să nu discute cu el lucruri, care l-ar putea tulbura.

  De altfel, văduva Douglas era de faţă şi-l supraveghea. Între timp, Tom află de cele întâmplate pe Cardiff Hill şi că omul cu faţa zbârcită a fost găsit înecat în fluviu, în apropiere de debarcader.

  Două săptămâni după scăparea lui din peşteră Tom plecă la Huck, care între timp se însănătoşise. În drum, trecu pe la casa judecătorului Thatcher şi intră s-o vadă pe Becky. Judecătorul erau cu câţiva prieteni şi unul din ei, îl întrebă în glumă, dacă ar vrea să se mai ducă în peşteră. Tom răspunse afirmativ, fără să-şi dea seama despre ce era vorba.

  Judecătorul zise:

  — Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că mai sunt şi alţii ca tine, Tom. Dar am avut eu grijă de asta. De acum înainte n-o să mai rătăcească nimeni în peşteră.

  — De ce?

  — Pentru că am pus de i s-au ferecat porţile încă de acum două săptămâni şi cheile sunt la mine.

  Tom se făcu alb, ca varul.

  — Dar ce ţi-e băiete? Repede un pahar cu apă! Cineva aduse un pahar cu apă şi-l stropiră pe Tom pe faţă.

  — Aşa! Acum ţi-e mai bine. Ia spune, de ce ţi-a venit rău? Domnule judecător, Injun Joe este în peşteră!

  Capitolul XXX.

  În mai puţin de cinci minute, vestea se răspândi în tot oraşul şi douăsprezece bărci încărcate cu oameni porniră spre peştera Mc. Douglas, iar vaporul plin cu călători venea în urmă. Tom Sawyer luase loc în barca judecătorului Thatcher. Când poarta peşterii fu deschisă, în semiîntunericul tindei oamenii văzură un spectacol lugubru. Injun Joe zăcea mort pe pământ, cu faţa apropiată de crăpătura porţii, ca şi cum ochii lui căscaţi ar fi sorbit până la ultima clipă lumina zâmbitoare a lumii din afară. Tom era mişcat, căci ştia din propria lui experienţă cât trebuie să fi suferit nenorocitul. Deşi îi părea rău, de-abia acum se socotea în siguranţă, deoarece de la declaraţia făcută împotriva lui, era veşnic urmărit de răzbunarea lui Injun Joe.

  Cuţitul lui Injun Joe era alături, cu lama frântă în două; sub poartă, într-un loc, grinda groasă de stejar fusese scobită şi cioplită cu o râvnă nemaipomenită, dar fără folos, căci din afară, pragul de piatră naturală forma un obstacol de neînvins. Dar chiar fără această piedică, munca i-ar fi fost zadarnică, deoarece prin gaura făcută n-ar fi încăput nici măcar mâna lui Injun Joe. Probabil că el scobise grinda mai mult ca să-şi omoare timpul şi să-şi descarce furia. De obicei, prin tindă să găseau întotdeauna o mulţime de mucuri de lumânare, lăsate de excursionişti, dar acum nu se găsea niciunul. Prizonierul le culesese şi le mâncase probabil pe toate. De asemeni, foamea îl silise să prindă şi să mănânce şi câţiva lilieci, deoarece lăsase doar ghearele. Nenorocitul murise de foame. În apropiere se afla o stalagmită ridicată în decursul vremurilor de picăturile de apă ce” cădeau din vârful stalactitei de deasupra. Prizonierul retezase vârful stalagmitei şi pe locul neted aşezare o piatră scobită, în care strânse stropul de apă ce picura din douăzeci în douăzeci de minute, cu o regularitate precisă… o linguriţă de apă în douăzeci şi patru de ore!

  Picătura aceasta cădea când piramida lui Keops se ridica, când a căzut Troia, când s-a întemeiat Roma; când Iisus a fost răstignit, când Cuceritorul a format imperiul britanic; când Columb a descoperit America; când masacrul de la Lexington era o „noutate”. Ea cade şi acum şi va cădea şi când toate aceste lucruri se vor cufunda în negura istoriei şi a legendei, ca apoi să fie uitate