class="p1">  Ascultară cu răsuflarea reţinută. Era ca un zvon slab de strigăt, venit din mari depărtări. Tom răspunse îndată şi apucând-o pe Becky de mână, o luară prin beznă în direcţia aceea. Ascultară din nou şi li se păru că glasul venea acum puţin mai de aproape.

  — Sunt ei, exclamă Tom. Se apropie! Vino, Becky poate că-i găsim şi scăpăm de aici.

  Porniră, orbecăind prin beznă, căci trebuiau să se ferească să nu cadă în vreo prăpastie, ce se căsca la fiecare pas. Curând ijunseră la marginea unei prăpăstii şi fură nevoiţi să se oprească. Putea să fie adâncă de un metru, poate de o sută, dar nu era chip s-o treacă. Tom se lungi la margine şi întinzând mâna, încercă să-i dea de fund. Îngroziţi de această prăpastie adâncă şi întunecoasă ce le închidea calea, ei se opriră şi aşteptară sosirea salvatorilor. Ascultară: desluşeau bine că zvonul de strigăte se depărta. Îi mai auziră o dată, de două ori, apoi se stinse cu totul. Inima copiilor se strânse de deznădejde. Tom strigă până ce răguşi, dar nu-i folosi la nimic. Ca să-şi ascundă îngrijorarea, el căuta s-o încurajeze pe Becky, cu cuvinte pline de nădejde. Trecu multă vreme de înfrigurare, dar nu se mai auzi nici cel mai mic zgomot.

  Pe dibuite se înapoiară la izvor. Timpul trecea şi copleşiţi de somn copiii adormiră din nou. Se treziră sfârşiţi de foame şi doborâţi de groază. După părerea lui Tom, trebuia să fie marţi.

  Tom se gândi deodată că în apropierea lor se deschideau câteva galerii şi că ar fi mai bine să le cerceteze, decât să stea degeaba şi să aştepte să treacă timpul, greu ca plumbul, cu o încetineală deznădăjduitoare. Scoase din buzunar un mosor cu aţă, care-l avea pentru zmeu, îi legă un capăt de o stâncă şi porniră amândoi. Tom mergea în frunte şi pe măsură ce înainta, aţa se desfăşura. După ce făcură vreo douăzeci de metrii, galeria se întrerupea printr-o surpătură adâncă.

  Tom îngenunchie ca să-i pipăie marginile. Întinse mâna spre stânga, apoi cât putu spre dreapta şi în clipa aceea la fund, la mai puţin de douăzeci de metri de el, văzu că de după o stâncă apare o mână omenească, ţinând o lumânare aprinsă.

  Tom scoase un strigăt de bucurie şi îndată văzu ivindu-se persoana, care era… Injun Joe! Tom rămase încremenit. Însă în clipa următoare răsuflă uşurat, căci omul se întoarse şi dispăru într-un tunel. Tom se miră de ce Joe nu i-a recunoscut vocea şi nu venise să-l omoare pentru ce declarase împotriva lui. Dar probabil că ecoul îi schimbase vocea. Înspăimântat, Tom îşi zise că dacă o mai avea putere să se înapoieze la izvor, nu se va mai mişca de acolo pentru nimic în lume! Încă o întâlnire cu Injun Joe ar putea să-i dea de hac! Când Becky îl întrebă de ce strigase, el îi răspunse că a vrut să-şi încerce norocul.

  Curând însă, o chinuitoare aşteptare şi o foame de nedescris îi copleşiră frica. Se aşezară jos lângă izvor şi adormiră în chinuri. Tom îşi zicea că trebuie să fie miercuri ori joi; sau poate chiar vineri, ori sâmbătă şi că s-a renunţat la căutarea lor.

  Atunci, cu ultima sforţare el se hotărî să cerceteze şi celelalte galerii. Se simţea în stare să înfrunte orice, chiar şi pe Injun Joe. Dar Becky era foarte slăbită şi căzuse într-o toropeală de moarte. Nu voia nici să se ridice. Spunea că vrea să moară acolo unde era şi cu voia lui Dumnezeu, moartea o va izbăvi în curând. Îl rugă pe Tom să plece singur, însă din când în când să se înapoieze la dânsa şi să-i vorbească, îi ceru să-i promită că dacă va vedea că i se apropie sfârşitul, va sta alături de ea şi-i va ţine mâna până îşi va da sufletul.

  Tom o sărută şi simţi că-l podidesc lacrimile. Totuşi, îi mărturisi că mai speră să găsească fie pe căutători, fie vreo ieşire din peşteră. Doborât de foame şi îngrozit de soarta ce-l aştepta, puse mâna pe firul de aţă şi porni de-a buşilea pe una din galerii.

  Capitolul XXIX.

  Era marţi după-amiază. Amurgul se lăsa asupra orăşelului şi jalea locuitorilor încă nu luase sfârşit. Copiii pierduţi nu fuseseră încă regăsiţi. De la peşteră nu venea nici o veste bună. Cei mai mulţi dintre căutători renunţaseră la cercetările fără folos şi se reîntoarseră la ocupaţiile lor de toate zilele, spunând că în adâncurile nesfârşite ale labirintelor era cu neputinţă să-i regăsească vreodată.

  Doamna Thatcher era bolnavă rău şi mai tot timpul delira. Ţi se rupea inima văzând-o cu câtă deznădejde îşi chema copila. Mătuşa Polly căzuse într-o melancolie adâncă şi părul ei cărunt, albise aproape de tot. Trişti şi abătuţi, oamenii se retraseră în casele lor pentru odihna de noapte. Târziu, pe la miezul nopţii tăcerea fu tulburată de dangăte de clopot şi într-o clipă, străzile se umplură de oameni, pe jumătate îmbrăcaţi, care strigau:

  — Ieşiţi, ieşiţi, oameni buni! S-au găsit, s-au găsit copiii!

  De pretutindeni începură să bată toaca în cazane de rufe, să se tragă focuri de arme şi populaţia adunată se îndreptă spre fluviu. Nu departe de oraş alaiul se întâlni cu copiii, care erau aduşi într-o cabrioletă trasă de oameni, nebuni de bucurie. Procesiunea măreaţă porni apoi spre casă, scoţând urale nesfârşite.

  Oraşul fu iluminat; la culcare nu se mai gândea nimeni; era cea mai măreaţă noapte pe care au pomenit-o vreodată locuitorii, în prima jumătate de oră nu se vedeau decât pâlcuri de oameni, care se îndreptau spre casa judecătorului Thatcher. Îmbrăţişau copiii salvaţi, strângeau mâinile doamnei Thatcher, încercau să-i vorbească, dar nu izbuteau şi se mulţumeau să verse lacrimi de bucurie. Nespusă era fericirea mătuşii Polly; numai doamna Thatcher mai aştepta ca vestea să ajungă la soţul ei, care se afla încă la peşteră. Înconjurat de oameni dornici de a-l asculta, Tom şedea întins şi povestea istoria aventurii lor extraordinare, pe