se părea că nădejdea le mai revenise. Nu fiindcă avea vreun temei, ci numai pentru că izvorul ei nu era încă secat de timp şi obişnuit cu decepţii. Din când în când, Tom lua lumânarea lui Becky şi o stingea. Economia aceasta nu avea nevoie de explicaţii. Becky înţelese şi-şi pierdu nădejdea din nou. Ştia, că deşi Tom mai avea în buzunar o lumânare întreagă şi câteva capete, trebuia totuşi să facă economie.

  Oboseala începu să-i cuprindă; copiii încercară să i se împotrivească, deoarece gândul de a pierde vremea cu odihna, î icuprinse de groază. Dacă mergeau însă înainte, indiferent în ce direcţie, însemna că se apropie de o ieşire şi poate cu rezultat favorabil. Dar dacă se opreau în loc, însemna grăbirea sfârşitului, moartea!

  Într-un târziu, Becky simţi că i se înţepeniseră picioruşele de atâta oboseală şi se lăsă jos. Tom se opri alături de ea şi începu a-i vorbi de casă, de ai lor, de patul plăcut şi mai cu seamă, de lumină! Becky începu să plângă şi Tom se gândi în ce fel ar putea s-o mângâie, căci cuvintele lui de încurajare păreau atât de lipsite de nădejde, încât se asemănau mai mult cu o ironie. Din pricina istovirii, Becky adormi. Tom era mulţumit. Se aşeză alături de ea şi-i privi faţa, care era luminată acum de un zâmbet de visuri fericite. La vederea acestui chip de pace îngerească, gândurile lui îşi luară zborul înapoi în trecut şi ca într-un vis îşi retrăi viaţa cu toate frământările ei copilăreşti. Şirul de amintiri fu întrerupt de Becky, care se trezi cu un surâs uşor, dar vai! Surâsul îi muri pe buze şi dădu loc unui geamăt dureros!

  — O! Ce bine am adormit! Aş fi vrut să nu mă mai trezesc niciodată! Nu, nu, Tom! Nu te uita! Aşa! N-am să mai'vorbesc în felul ăsta!

  — Îmi pare bine că ai adormit; acum eşti mai odihnită şi o să găsim ieşirea.

  — Să încercăm Tom! Dar am visat o ţară aşa de frumoasă şi mi se pare că o să ajungem în curând acolo.

  — Poate că nu! Fă-ţi curaj, Becky să încercăm să mergem.

  — Se ridicară şi porniră mână-n mână, fără de nădejde, încercară să facă socoteala de cât timp erau în peştereă, dar lor li se părea că de zile şi săptămâni, deşi lumânarea pe care o mai aveau excludea această ipoteză.

  Mult timp după aceea, nici ei nu-şi dădeau seama cât de mult, Tom propuse să meargă încet şi să fie atenţi la orice zgomot produs de apă, căci trebuia să nimerească înapoi la izvor. Dădură curând peste unul şi Tom spuse că era timpul să se odihnească din nou. Cu toate că amândoi erau sleiţi de oboseală, Becky spuse că ea ar putea să meargă şi mai departe. Spre mirarea ei, Tom se împotrivi. Ea nu putea înţelege. Se aşezară şi Tom îşi lipi lumânarea de peretele din faţa lor. Gândurile îi năpădiră îndată şi rămaseră un timp tăcuţi. Apoi, Becky frânse tăcerea:

  — Tom, mi-e aşa foame! Tom scoase ceva din buzunar.

  — Îţi aduci aminte de asta? Becky zâmbi uşor.

  — E tortul nostru de nuntă, Tom!

  — Da! Aş fi vrut să fie mai mare, căci asta e tot ce avem!

  — Am pus-o deoparte pentru noi ca s-o punem sub pernă aşa cum obişnuiesc cei mari, înainte de nuntă… dar o să fie pentru a noastră.

  — Tom împărţi franzeluţa şi Becky o mancă cu poftă iar Tom mancă, numai jumătate din porţia lui.

  Apă proaspătă aveau din belşug. Din când în când, Becky propunea să meargă mai departe. Tom tăcu un moment, apoi zise:

  — Becky, ai curajul să asculţi ce-ţi voi spune? Becky îngălbeni, dar răspunse afirmativ.

  — Ei bine, Becky, noi trebuie să rămânem aici, unde avem apă de băut. Nu mai avem decât bucăţica asta de lumânare!

  Becky izbucni. Tom încercă s-o mângâie cum putu, dar fără rezultat. În cele din urmă, Becky zise:

  — Ascultă, Tom!

  — Da, Becky.

  — Dacă ne-au pierdut, trebuie să ne caute!

  — Da, trebuie!

  — Poate că ne caută chiar acum?

  — Cred, că da! Cu siguranţă.

  — Când or fi observat că lipsim?

  — Cred că pe vapor.

  Poate că se întunecase şi n-au băgat de seamă că suntem printre ei.

  — Nu ştiu! Dar, când vor sosi acasă, mămica ta o să vadă numaidecât că tu lipseşti.

  Din expresia de spaimă a lui Becky, Tom înţelese că făcuse o greşeală. Era pentru prima oară, când Becky nu înnoptase acasă. Copiii tăcură şi se cufundară în gânduri. Becky şi Tom se gândeau că duminică după slujba religioasă, doamna Thatcher va afla că Becky nu dormise la doamna Harper. Copiii rămaseră cu ochii ţintă la bucăţica de lumânare, care se topea; văzând cum în jurul fitilului incandescent se sfârşesc ultimile pâlpâiri slabe… auziră apoi un sfârâit şi deodată se făcu întuneric adânc în jurul lor.

  Cât timp trecuse până când Becky să-şi revină în fire şi să înceapă să plângă în braţele lui Tom, niciunul din ei nu-şi putea da seama. Ştiau numai că îndată ce se deşteptară dintr-un somn de toropire mortală, văzură că situaţia lor e deznădăjduitoare. Tom spuse că trebuie să fie duminică sau poate luni. Încercă s-o facă pe Becky să vorbească, dar ea era prea copleşită de jale şi deznădejde. Îi spuse c-a trecut multă vreme de când să rătăciseră şi căutătorii trebuie să sosească în curând.

  Înviorat de acest gând, Tom începu să strige din răsputeri, dar ecourile răspundeau atât de fioros încât renunţă. Orele se scurgeau şi foamea începu să-i chinuie din nou. Tom scoase bucăţica de franzeluţă ce-i rămăsese din porţia lui, o împărţiră şi mâncară. Dar în loc să-şi astâmpere foamea, ei se simţiră şi mai flămânzi. Din când în când, Tom spunea:

  — Şş! Ai auzit!