flecărind, nu luară seama că în locul unde se aflau acum, pereţii nu mai erau afumaţi de lumânare. Pe un bloc de stâncă îşi scriseră cu fum numele şi trecură mai departe. Ajunseră într-o cavernă mai largă, unde se afla un izvor ţâşnind din perete, iar calcarul ce s-a depus în decursul anilor, forma un mic platou de pe care apa curgea ca o cascadă. Cu gândul de a face plăcere lui Becky, Tom se vârî în dosul perdelei de apă ca s-o lumineze. Dar aici, descoperi un coridor îngust cu trepte naturale, la vederea cărora fu cuprins îndată de neastâmpărul exploratorului. La chemarea lui, Becky îl urmă şi înainte de a porni, afumară peretele pentru orientare. Astfel coborâră din ce în ce mai jos în adâncimile tainice alte peşterii şi după ce făcură ale semn de orientare, cotiră într-un coridor mai larg. Acum nu se mai gândeau decât la noutăţile interesante, pe care le vor descoperi şi despre care vor avea ce povesti celor rămaşi în urmă. Dădură într-o cavernă spaţioasă, pe bolta căreia atârnau o mulţime de stalactite lucioase, lungi şi groase de un metru; o străbătură în lung şi în lat, minunându-se mult; apoi o părăsiră prin una din numeroasele galerii, ce se deschideau întrânsa. Ajunseră la un alt izvor, al cărui bazin era presărat cu cristale de o albeaţă strălucitoare; caverna în care se aflau acum avea bolta susţinută de o mulţime de pilaştrii, formaţi din împreunarea stalactitelor şi stalagmitelor, rezultat al acţiunii seculare ale picăturilor de apă. Pe boltă, între coloanele uriaşe, atârnau în ciorchini mari, mii şi mii de lilieci uriaşi, care supăraţi de lumină, începură să se desprindă în stoluri mari şi cu stigăte furioase se repezeau spre lumânările celor doi copii.

  Tom văzu îndată primejdia şi apucând-o pe Becky de mână, o trase în grabă în primul coridor din apropiere, dar nu destul de repede, căci un liliac cu aripa lui ajunsese să stingă lumânarea fetiţei. Cotind prin multe alte coridoare întortocheate, reuşiră cu mare greutate să scape în sfârşit de urmăritorii lor primejdioşi. Obosiţi şi înfricoşaţi ajunseră la un lac subteran ale cărei margini se pierdeau în beznă adâncă. Tom vru să exploreze împrejurimile dar se gândi cu mai înainte, să se odihnească puţin. Abia acum copiii simţiră apăsarea grea a tăcerii adânci, ce domnea în jurul lor. Becky zise:

  — Nu-mi dau seama de când nu i-am mai auzit pe ceilalţi, dar mi se pare o veşnicie.

  — Nu uita Becky, că ne aflăm la o adâncime mare şi am pierdut direcţia de unde am pornit. De aici nu-i putem auzi.

  Lui Becky i se făcu frică.

  — Eu cred că am stat destul aici. Hai să pomim înapoi.

  — Da, ar fi mai bine. Aşa zic şi eu, să ne înapoiem.

  — Ai să poţi găsi drumul, Tom? Mi se pare atât de încâlcit.

  — Cred că da, dar ce te faci cu liliecii? Dacă ne sting lumânările, nu mai ieşim niciodată de aici. Să încercăm să-i ocolim pe altă cale.

  — Numai să nu rătăcim drumul. Ar fi îngrozitor! Şi copila se cutremură, când se gândi la această eventualitate.

  Porniră de-a lungul unei galerii şi merseră un timp în tăcere, aruncând ochii în fiecare bifurcaţie laterală spre a vedea, dacă nu recunosc locul, dar totul era nou şi necunoscut. De fiecare dată, Tom scotea o exclamaţie, Becky se uita la el, aşteptând un semn de încurajare, iar el spunea cu voioşie:

  — Nu, nu pe-aici e drumul, dar o să dăm de el îndată. Dar de fiecare dată se simţea copleşit de deznădejde şi cu toate acestea continua să spună: „Totul merge bine!”, inima îi răspundea: „Totul e pierdut!” Becky se agăţa de el înfricoşată şi îşi reţinea cu greu lacrimile. In cele din urmă, o podidiră lacrimile şi spuse:

  — Tom să nu ne îngrijim de lilieci; dacă trecem pe acolo, găsim repede drumul!

  Tom se opri.

  Tăcere adâncă; atât de adâncă încât chiar răsuflarea lor părea un zgomot grozav. Tom strigă. Ecoul chemărilor sale străbătu galeriile deşarte şi se pierdu în depărtare cu un răsunet, care părea un râs înfundat de batjocură.

  — Nu mai striga, Tom! E aşa de înfricoşător, zise Becky.

  — E înfricoşător, dar e de folos, Becky. S-ar putea să ne audă ceilalţi, şi strigă încă o dată.

  Acest s-ar putea, mărturisea pierderea oricărei nădejdi. Copiii se opriră şi ascultară. Dar nu le venea nici un răspuns. Atunci Tom se întoarse şi cu paşi grăbiţi porni pe coridorul pe care veniseră. Nu trecu mult şi din toată atitudinea lui, din ce în ce mai şovăielnică, Becky înţelese ceva înspăimântător. Nu putea găsi drumul înapoi!

  — Vai, Tom! N-ai făcut semne!

  — Da, Becky, am fost un idiot, cum nu există. Nu mi-am dat seama c-o să avem nevoie de ele, la înapoiere. Nu, nu pot găsi drumul. E încurcat de tot!

  — Ne-am rătăcit, Tom! Ne-am rătăcit! N-o să putem ieşi niciodată din văgăuna asta îngrozitoare! Vai, de ce ne-am depărtat de ceilalţi!

  Ea se lăsă pe pământ şi izbucni într-un plâns atât de sfâşietor, încât Tom crezu, ori că moare, ori că şi-a pierdut minţile. Se aşeză alături de ea şi o cuprinse cu braţul. Ea se ghemui la pieptul lui, plângând cu hohote, pe care ecoul le prefăcea în râsete batjocoritoare. Tom o imploră să nu-şi piardă nădejdea, dar ea îi răspunse că-i era cu neputinţă. Atunci, el începu să se mustre cu asprime, că el este vinovat de această nenorocire; dar deoarece ea nu putea să sufere asemenea cuvinte, îi făgădui că o să încerce să-şi recapete încrederea şi o să-l urmeze oriunde numai să înceteze de-a mai vorbi astfel, căci, zicea ea, el nu era mai vinovat decât dânsa.

  Se ridicară şi porniră din nou, fără ţintă, la întâmplare, orbeşte. Era, tot ce mai puteau să facă: să meargă, să meargă mereu. Pentru un scurt răstimp