— Nu!

  Doamna Thatcher se îngălbeni deodată şi se lăsă pe o bancă, tocmai când Mătuşa Polly se opri şi zise:

  — Bună dimineaţa, doamnă Thatcher, bună dimineaţa, Doamnă Harper! Ştiţi că băieţelul meu nu s-a întors acasă? Poate că Tom a petrecut noaptea la una dintre dumneavoastră şi cred că de frică n-a venit nici la biserică. Parcă n-o să dea el odată ochii cu mine?

  Doamna Thatcher dădu din cap, înspăimântată şi deveni şi mai palidă.

  — Dar n-a stat la noi, spuse doamna Harper, cuprinsă de presimţiri rele. Pe faţa mătuşii Polly se zugrăvi toată îngrijorarea.

  — Joe Harper, te-ai văzut azi dimineaţă cu Tom?

  — Nu!

  — Când l-ai văzut ultima dată?

  Joe încercă să-şi reamintească, dar nu putea să spună nimic precis. Lumea se opri în loc, făcând cerc în jurul lui. De la om la om, începură să circule tot felul de şoapte şi o nelinişte crescândă puse stăpânire asupra întregii adunări. Copiii şi tinerii pedagogi fură întrebaţi. Toţi declarară că n-au băgat de seamă, dacă Tom şi Becky erau sau nu pe bordul vaporului la întoarcerea acasă; era întuneric şi nimănui nu i-a dat prin gând să întrebe cine lipseşte. În cele din urmă, un tânăr îşi exprimă teama că cei doi copii să nu fi rămas în peşteră!

  Doamna Thatcher se repezi afară, iar mătuşa Polly izbucni în lacrimi!

  Vestea se răspândi în cinci minute de la om la om, de la grup la grup, din stradă în stradă; în oraşul alarmat începură să răsune clopotele punând lumea în picioare. Întâmplarea de pe Cardiff Hill fu dată uitării. Caii fură înhămaţi. Bărcile puse pe apă, vaporul trase la chei şi numai într-o jumătate de oră de când ştirea îngrozitoare se răspândise, două sute de oameni erau în drum, care pe apă, care pe uscat, spre peşteră.

  În tot cursul după-amiezei, oraşul părea părăsit şi mort. Femeile veniră la mătuşa Polly şi doamna Thatcher şi începură să le liniştească şi plânseră odată cu ele.

  Toată noaptea, oraşul veghe, aşteptând ştiri. Când în cele din urmă se făcu ziua, singura veste venită era:

  — Trimiteţi mai multe lumânări şi alimente! Doamna Thatcher era nebună de durere şi nu mai puţin mătuşa Polly. Judecătorul trimise de la peşteră veşti de nădejde şi încurajare, dar ele nu aduseră nici o mângâiere.

  Bătrânul Welshman sosi acasă spre ziuă, plin cu picături de ceară, mânjit cu noroi şi sfârşit de oboseală. Pe Huck îl găsi în patul pregătit pentru el şi delira în febră. Medicii din oraş fiind plecaţi la peşteră, văduva Douglas se oferi să-l îngrijească ea de bolnav. Spuse că va face tot ce va fi în stare, căci o fiinţă omenească, fie ea cât de rea, nu trebuie lăsată în părăsire. Welshman îi răspunse că, totuşi, cu toate acestea, Huck era un băiat de laudă.

  Pe la ora prânzului, câţiva oameni se întoarseră de la peşteră, prăpădiţi şi sfârşiţi de oboseală. Ceilalţi mai oţeliţi rămaseră însă acolo să continue căutarea copiilor dispăruţi.

  Nu aduseră nici o veste nouă, afară de, că cele mai îndepărtate regiuni, până atunci nestrăbătute ale peşterii fuseseră cercetate, colţ cu colţ şi crăpătură după crăpătură, că ori de câte ori cineva căuta prin coridoarele încâlcite şi zărea ici colea o licărire de lumină striga sau trăgea focuri de pistol, al căror ecou făcea ocolul galeriilor întunecate. Într-un loc, dincolo de zona cunoscută, se dăduse peste numeje lui Tom şi al lui Becky, scrise pe perete, cu fum de lumânare şi nu departe de acolo se găsi o bucată de panglică. Doamna Thatcher recunoscu panglicuţa şi vărsă lacrimi fierbinţi asupra ei. Ea spuse, că aceasta era ultima amintire din partea fetiţei, înainte de sfârşitul ei tragic. Cineva zise că uneori în adâncurile înfiorătoare, căutătorii zăreau pâlpâirea unei lumânări, dar când plini de bucurie alergau într-acolo, văzură cu amărăciune, că nu era decât un căutător mai îndrăzneţ. Dar copiii nu erau de găsit.

  Trecură trei zile şi trei nopţi de aşteptare înfrigurată şi oraşul căzu într-o deznădejde de moarte. Pe locuitori nu-i mai interesa nimic. Descoperirea făcută chiar în acele zile, că proprietarul de la hanul „Temperanţa” avea un depozit clandestin de rachiu nu trezi nici un interes, deşi era un eveniment destul de important. Într-un moment de luciditate, Huck aduse vorba de han şi întrebă, dacă s-a făcut vreo descoperire la Hanul „Temperanţa”, în timpul de când era el bolnav.

  — Da, răspunse văduva.

  Huck se înălţă în pat şi căscă ochii mari:

  — Ce? Ce s-a găsit?

  — Rachiu! Şi localul a fost închis. Culcă-te, copile. Pentru atâta lucru nu te irita prea mult.

  — Numai un singur lucru vă rog să-mi mai spuneţi. Tom Sawyer a fost cel care a făcut descoperirea?

  Văduva izbucni în lacrimi.

  — Taci, taci copilule! Ţi-am mai spus că tu nu ai voie să vorbeşti. Eşti bolnav, foarte bolnav.

  „Aşadar nu s-a găsit decât rachiu. Dacă ar fi fost aur s-ar fi făcut zarvă mare. Comoara s-a dus, pentru totdeauna! Dar ea pentru ce plânge oare? Mi se pare ciudat, văzând-o plângând pentru atâta lucru”.

  Astfel îl munceau gândurile pe Huck, până când, obosit, căzu într-un somn adânc.

  Văduva îşi zise:

  — A adormit! Sărmanul! Dacă Tom Sawyer a făcut descoperirea? Dar cine mai are nădejdea sau puterea să-l mai găsească vreodată pe Tom Sawyer?

  Capitolul XXIII.

  Şi acum să ne întoarcem la Tom şi Becky şi să vedem în cel fel au luat parte la excursie. Împreună cu alţi copii, ei alergau de-a lungul coridoarelor întunecoase, admirând minunile „cunoscute” ale peşterii, minuni, care, „de-a v-aţi ascunselea”. Când obosiră, apucară pe un coridor întortocheat, citind la lumina lumânărilor inscripţiile pline de haz ale turiştilor, scrise pe pereţii de stâncă. Pe nesimţite, cei doi copii se despărţiră de tovarăşii lor şi deoarece înaintau mereu,