pe o cale mai bună şi din cauza asta, sunt nopţi întregi când nu pot să dorm. Aşa a fost şi noaptea trecută. Nu puteam să adorm şi pe la miezul nopţii, am pornit-o prin străzi, până am ajuns la „Hanul Temperanţei”. Aici m-am proptit de zid ca să-mi mai adun gândurile, când deodată i-am zărit pe ăştia doi strecurându-se prin întuneric, foarte aproape de mine. Văzând că unul din ei ducea ceva sub braţ, am crezut că-i lucru furat. Unul fuma şi celălalt i-a cerut un foc; s-au oprit chiar în faţa mea şi la lumina ţigării am recunoscut că unul dintre ei era spaniolul surdo-mut cu cicatricea la ochi, iar celălalt avea un chip zbârcit de diavol.

  — Ai putut să vezi zbârciturile la lumina unui foc de ţigară? Huck rămase o clipă nedumerit, apoi zise:

  — Da, n-aş putea să spun, dar aşa mi s-a părut.

  — Pe urmă ei au plecat şi tu…

  — M-am luat după ei. Voiam să aflu ce duceau cu atâta grijă în toiul nopţii. I-am urmărit până la gardul văduvei. Stând acolo în întuneric, l-am auzit pe ciupitul rugându-se pentru viaţa văduvei, iar pe spaniolul jurând s-o desfigureze.

  — Cum l-ai auzit vorbind pe spaniolul surdo-mut?

  Huck îşi dete în petec pentru a doua oară. În zadar încerca să abată atenţia bătrânului, acesta voia să afle cu orice preţ adevărata identitate a spaniolului. Cu ochii ţintiţi asupra lui, Welshman îi zise:

  — Dragă băiete, de mine să nu-ţi fie frică. Din partea mea n-o să-ţi ating nici un fir de păr. Te iau sub paza mea. După câte m-ai făcut să înţeleg, spaniolul acesta nu-i nici surd şi nici mut. Tu îi cunoşti o taină, pe care vrei s-o ascunzi. Spune, care a acea taină?

  Huck se uită în ochii cinstiţi ai bătrânului, apoi se apropie de urechea lui şi-i şopti:

  — Spaniolul este… Injun Joe!

  Bătrânul, aproape să sară în sus, exclamă:

  — O! Acum înţeleg. Când ai spus de tăiat nasul şi urechile, am crezut că era o fantezie a ta, căci un alb nu se răzbună în felul acesta. Dar un Injun Joe! Asta-i altceva!

  Laură ceaiul împreună. Convorbirea continuă şi bătrânul îi povesti lui Huck că înainte de a se culca, el şi fiii lui au luat un felinar şi au cercetat locul de lângă gard pentru a găsi urme de sânge dar nu dăduseră decât peste o…

  — Ce?

  Cuvintele ţâşniră din gura lui Huck cu iuţeala fulgerului. Cu ochii holbaţi şi cu răsuflarea tăiată, el aştepta răspunsul. Welshman se uită la el mirat, apoi răspunse:

  — O trusă de unelte de spărgător!

  — Huck căzu la loc, respirând uşurat şi se simţi foarte mulţumit. Bătrânul îl privi curios, apoi îi zise:

  — Da, o trusă de unelte. Dar nu înţeleg de ce lucrul acesta te mulţumeşte atât? Te aşteptai să găsim altceva?

  În nedumerirea lui şi silit de privirea iscoditoare a bătrânului, Huck nu găsi decât răspunsul acesta:

  — Poate nişte cărţi de rugăciuni?

  Bietul Huck era prea hărţuit pentru a mai zâmbi. În schimb, bătrânul râse cu atâta poftă, încât tresaltă din tot corpul şi sfârşi zicând, că un râs ca ăsta face mai mult decât orice doctorie din lume. Pe urmă, adăugă:

  — Sărmanul de tine, eşti galben la faţă şi prăpădit. Nici nu-i de mirare, că ţi-ai cam ieşit din fire. Dar ai să-ţi revii. Culcă-te şi dormi, o să-ţi prindă bine!

  Huck era amărât că fusese atât de nerod să deştepte bănuiala cu purtarea lui, căci trebuia să-şi fi dat seama chiar de pe când pândea la gard, că lădiţa cu comoara rămăsese la han. Ideea aceasta îl linişti de tot, deoarece el făcu în gând socoteala că dacă cei doi bandiţi vor fi prinşi în cursul zilei, el şi cu Tom se vor duce la noapte la han şi vor ridica lădiţa, netuâburaţi de nimeni.

  La sfârşitul dejunului, se auzi un ciocănit la uşă. Huck sări într-un colţ să se ascundă, căci orice întâmplare o punea în legătură cu evenimentele nopţii. Welshman deschise uşa. Mai mulţi domni şi doamne între care şi văduva Douglas intrară în cameră. Alte pâlcuri de oameni urcau coasta, ca să viziteze locul luptei. Aşadar, vestea se răspândise.

  Bătrânul povesti musafirilor întâmplările de peste noapte. Recunoştinţa văduvei pentru apărarea ei, nu cunoştea margini.

  — Doamnă! Să nu mai vorbim despre asta! E altcineva căruia trebuie să-i mulţumeşti mai mult decât mie şi băieţilor mei. Dar acea persoană mi-a interzis să-i pronunţ numele. Fără el n-am fi aflat nimic. Cuvintele acestea stârniră atâta emoţie, încât faptul de căpetenie deveni aproape inexistent. Prin refuzul dârz de a da în vileag numele binefăcătorului, bătrânul aţâţa şi mai mult curiozitatea musafirilor, care la rândul lor răspândiră povestea cu personajul misterios în tot cuprinsul orăşelului. La urmă, văduva zise:

  — Tocmai mă culcasem, şi cu tot zgomotul de afară am adormit buştean. De ce n-aţi venit să mă treziţi?

  — Am socotit că n-ar fi avut nici un rost. Cu toate că bandiţii nu s-ar mai fi reîntors, fiindcă de teamă îşi pierduseră uneltele, dar n-ai mai fi închis ochii toată noaptea. Cei trei negrii ai mei au stat de pază toată noaptea la casa dumitale. Uite-i că tocmai sosesc!

  Sosiră alţi musafiri şi povestea fu repetată şi comentată ore întregi.

  Capitolul XXVII.

  În cursul vacanţei şcolare, prelegerile la şcoala duminicală erau suspendate, dar biserica se umplea de dimineaţă, de credincioşi. Nu se vorbea până la începerea slujbei decât de întâmplarea de peste noapte. Între timp, sosi vestea că nu se dăduse de nici o urmă a ticăloşilor. După sfârşitul slujbei religioase, soţia judecătorului Thatcher veni la doamna Harper, care se îndrepta spre ieşire şi-i spuse:

  — Becky a mea are de gând să doarmă toată ziua? Cred că era moartă de oboseală.

  — Becky a dumitale?

  —