— Nu te grăbi, camarade, mai e şi altă lume la ea. Trebuie să aşteptăm până se sting luminile. Nu-i nici o grabă!

  Huck simţi că tăcerea ce urmă acestei convorbiri era mai înspăimântătoare, decât orice povestire sângeroasă. De aceea, cu răsuflarea reţinută, el făcu un pas înapoi. Tot dându-se îndărăt cu cea mai mare băgare de seamă, deodată trosni sub piciorul său, o cracă uscată. Se opri cu respiraţia tăiată de spaimă. Nu se auzea nici un zgomot. Atunci se întoarse încet, şi o luă de-a lungul potecii, mergând cu paşi mari până la carieră, unde se simţi mai în siguranţă. De aici şi până la casa lui Welshman făcu drumul alergând cu sufletul la gură. Bătu la uşă şi îndată apărură la fereastră chipurile bătrânului şi ale celor doi fii ai săi.

  — Ce-i gălăgia asta? Cine bate? Ce doreşti?

  — Lăsaţi-mă să intru… repede! Am să vă spun ceva!

  — Dar cine-i acolo?

  — Huckleberry Finn. Lăsaţi-mă să intru!

  — Huckleberry Finn? Hâm! E un nume pentru care nu se deschid toate uşile. Dar fie! Hai, intră băiete şi spune ce vrei?

  — Vă rog, nu spuneţi nimănui, cele ce vă voi povesti, fură primele sale cuvinte, când intră. Vă rog, altfel voi fi ucis. Văduva a fost bună cu mine şi trebuie să spun, dar numai dacă nu mă daţi de gol.

  După trei minute, bătrânul şi cei trei fii ai lui, înarmaţi până-n dinţi fură pe vârful colinei şi intrară prin oţetari. Huck îi întovărăşea de la distanţă. Se ascunse, după un bloc mare de piatră şi aştepta. Urmă o tăcere plină de încordare, apoi deodată se auzi o salvă de focuri de armă şi un strigăt. Când Huck auzi, sări în sus şi porni la vale, fugind cât îl ţineau picioarele.

  Capitolul XXVI.

  Duminică dimineaţă, de cum se crăpă de ziuă, Huck se duse din nou la casa bătrânului Welshman şi ciocăni uşor la uşă. Locatarii dormeau iepureşte şi cineva răspunse îndată:

  — Cine-i?

  Cu vocea înăbuşită de frică, Huck spuse:

  — Huckleberry Finn. Vă rog să deschideţi.

  — Pentru tine casa mea e deschisă şi ziua şi noaptea. Intră băiatule şi fii binevenit!

  Huck rămase uimit. Niciodată în viaţa lui nu mai auzise asemenea vorbe. Pe cât de plăcute i se păreau, pe atât i se păreau de ciudate.

  I se deschise uşa şi el intră. I se dădu un scaun, apoi bătrânul şi fiii lui se îmbrăcară.

  — Asa, flăcăiasule, cred că ţi-e cam foame, nu?

  Uite! Dejunul e îndată gata. Până atunci, şezi cu noi. Dar de ce n-ai rămas azi-noapte la noi?

  — Mi-a fost frică şi am fugit. Când am auzit focurile de armă, nu m-am oprit decât la trei leghe de aici. Acum, am venit să aflu ce s-a mai întâmplat. Şi am venit înainte de răsăritul soarelui, fiindcă mi-e frică de diavolii aceea, chiar dacă sunt morţi de-atunci.

  — Da, săracul de tine, nu prea arăţi bine, după o noapte ca asta, dar îndată după dejun ai să te culci, îţi punem aici un pat. Nu băiete, nu sunt morţi, şi ne pare destul de rău. După cum ne-ai spus, ştiam în ce parte se găsesc, aşa că ne-am apropiat de ei tiptil, tiptil, cam la vreo cincizeci de paşi, când deodată, îmi veni să strănut. Lucrul dracului! Eram în fruntea băieţilor şi mergeam cu arma ridicată, prin întunericul de puteai să-l tai cu cuţitul. Când am strănutat, ticăloşii au luat-o la fugă, iar eu am strigat „foc, băieţi!” Şi am tras în direcţia de unde se auzea foşnetul. Probabil că nu i-am atins, că-i auzeam fugind şi luându-ne după ei i-am urmărit până jos în pădure. Au tras şi ei o dată, dar glonţul a trecut şuierând pe lângă noi, fără să ne atingă. Deodată n-am mai auzit zgomotul paşilor lor şi atunci am renunţat să-i mai urmărim. Am mers la postul de pichet şi am sculat gardienii. S-au pus în mişcare cu toţii şi au plecat să păzească malurile fluviului. Şeriful şi o ceată de oameni vor pleca îndată cu băieţii mei să bată pădurea. Îmi pare rău, că n-avem semnalmentele ticăloşilor acestora, ne-ar fi fost de mare folos. Dar tu n-ai putut să-i vezi în întuneric, nu-i aşa, băiete?

  — Ba da! I-am văzut încă în oraş. De acolo m-am tot ţinut după ei.

  — Bravo, măi! Ia spune, cum erau la faţă?

  — Unul e spaniolul surdo-mut, care a fost văzut pe aici de vreo două ori, celălalt e un tâlhar ordinar…

  — Ne-ajunge atât, îi cunoaştem noi. Hai, băieţi, duceţi-vă la şerif şi spuneţi-i; o să mâncaţi mâine dimineaţă.

  — Îi ştiu, îi ştiu, că într-o zi i-am văzut în pădurea din dosul casei văduvei şi ni s-au părut suspecţi, fiindcă se fereau de noi, ziseră băieţii.

  Când băieţii lui Welshman dădură să plece, Huck sări înaintea lor şi le spuse:

  — Vă rog să nu ziceţi nimănui că de la mine aţi aflat! Vă rog foarte mult!

  — Cum vrei tu, Huck, dar fapta ta trebuie răsplătită.

  — Nu, nu. Vă rog să nu spuneţi! Când tinerii plecară, bătrânul îl linişti:

  — Nu te teme! N-o să te spună nici ei, nici eu. Dar de ce te fereşti atât?

  Huck nu spuse decât că despre unul dintre cei doi tâlhari ştia cam multe, dar pentru nimic în lume nu vroia ca acesta să afle, că el i-a dat de gol.

  Bătrânul îi făgădui din nou toată discreţia şi zise:

  — Cum ai ajuns să-i urmăreşti, Huck? Ţi s-au părut suspecţi. Huck tăcu un timp, ca să poată ticlui un răspuns, apoi zise:

  — Vedeţi, mai toată lumea spune, că eu sunt o haimana şi poate, că are dreptate. Dar câteodată stau şi mă gândesc, cum să fac să-mi îndrept viaţa