Excursioniştii înaintară prin tunelul principal, cam trei sferturi de milă; apoi, începură să se strecoare în grupuri sau perechi prin coridoarele laterale, luându-le prin surprindere, acolo unde acestea se întretăiau.

  Escapadele acestea puteau fi extinse pe o rază de o jumătate de oră distanţă, fără să se depăşească zona „cunoscută”. Într-un târziu, grupurile de copii începură să se adune din nou la gura peşterii. Erau cu toţi plini din cap până în picioare, cu picături de ceară şi mânjiţi cu pământ. Cu toată oboseala, copiii făceau haz de înfăţişarea lor caraghioasă şi numai când zăriră soarele apunând prin gura peşterii, îşi dădură seama cât de repede trecuse vremea. Clopoţelul sunase de o jumătate de oră plecarea vaporului. În momentul când vaporul luminat trecea în faţa debarcaderului, Huck era la postul său. Pe bord nu se auzea nici un zgomot, deoarece tinerii pasageri erau morţi de oboseală. Huck se întrebă ce vapor o fi acela, care nu se opreşte la debarcader; dar în curând nu se mai gândi decât la preocupările sale. Noaptea devenea din ce în ce mai întunecată. Se făcu ora zece şi zgomotul vehiculelor încetă; luminile din case începură să se stingă, trecătorii dispărură, orăşelul se cufundă în întuneric. Totul părea că fusese cuprins de un somn adânc şi numai micul paznic era singur cu tăcerea şi cu stafiile. La unsprezece se stinse ultima licărire de lumină, ce se mai strecură din han. Huck aşteptă un timp ce i se păru o veşnicie, dar nu se întâmplă nimic. Credinţa lui începu să se clatine. La ce folosea şi asta? Avea vreun rost să mai stea acolo sau era mai bine să meargă acasă?

  Deodată, atenţia îi fu atrasă de un zgomot. Ciuli urechile şi putu să desluşească: uşa dinspre fundătură fu deschisă binişor. Se repezi după un colţ al peretelui de cărămidă şi în clipa următoare văzu doi oameni trecând în faţa lui. Unul părea că ducea ceva la subsuoară. Trebuie să fie lădiţa! Va să zică vroiau să schimbe locul comorii. Să-l cheme pe Tom? Ar fi o prostie! Între timp cei doi oameni ar dispărea fără urmă. Nu! Apărat de întunericul profund, îi va urmări fără să le trezească vreo bănuială. Spunându-şi aceasta, Huck ieşi din ascunzătoare şi desculţ cum era, se furişă cu paşi de pisică în urma celor doi, păstrând o distanţă destul de mare, ca să fie în siguranţă.

  Cei doi indivizi înaintară un timp prin strada ce ducea spre fluviu; apoi, cotiră la stânga. Merseră astfel drept înainte, până ce ajunseră la cărarea, care urca pe Cardiff Hill şi fără să se oprească, îşi continuară drumul.

  Trecură astfel pe lângă casa Welshman, care se afla la jumătatea drumului.

  — Foarte bine, îşi zicea Huck, vor s-o îngroape în vechea carieră de piatră. Însă cei doi nu se opriră nici la carieră, ci trecură mai departe, până ce ajunseră pe vârful colinei. De aici se înfundară pe poteca ce ducea printre tufe de oţetari şi dispătură în desiş! Huck micşoră distanţa, căci ei nu-l mai puteau vedea. Un timp merse astfel, apoi îşi iuţi pasul; mai înainta puţin, apoi se opri trăgând cu urechea. Nu se auzea nici un zgomot afară de bătăile inimii lui. Doamne! Să le fi pierdut urma? Când vru s-o ia tocmai la fugă, se pomeni numai la vreo patru metri că aude pe cineva tuşind. Huck simţi că i se înmoaie picioarele şi că-l apucă ameţeala. Băgă de seamă că se află la cinci paşi de gardul ce împrejmuia proprietatea văduvei Douglas.

  — Foarte bine! Îşi zise el. N-au decât s-o îngroape aici, n-o să fie greu de găsit!

  Acum, se auzi o voce groasă, vocea lui Injun Joe.

  — Să fie a dracului! Nu e singură, cu toate că-i destul de târziu.

  — Nu văd pe nimeni!

  Aceasta era vocea străinului de la „Casa cu Stafii”, Huck fu cuprins de o bănuială teribilă – aceasta era va să zică „afacerea cu răzbunarea”. Îşi aminti cât de bună fusese întotdeauna cu el văduva Douglas şi se gândea că oamenii aceştia vor putea s-o ucidă. Ar fi vrut să alerge s-o prevină, dar acum nu îndrăznea, de frică să nu fie prins. Toate acestea îi trecură prin minte în răstimpul dintre observaţia străinului şi răspunsul lui Injun Joe, care sună astfel:

  — Din cauza desişului. Dar ia priveşte pe aici, vezi?

  — Da, mai e cineva. Ar fi bine să renunţăm.

  — Să renunţ, când vreau să părăsesc oraşul pentru totdeauna? Când oare voi mai avea prilejul ăsta? Ţi-am spus şi-ţi mai spun încă o dată că nu mă interesează boarfele ei, poţi să le iei tu. Dar bărbatul ei s-a purtat urât cu mine, a fost foarte aspru, mai ales că era judecător de pace şi o dată m-a condamnat pentru vagabondaj. Şi asta n-ar fi nimic! Dar o dată m-a biciuit, ca pe un negru, în faţa temniţei şi în văzul oraşului întreg. M-a biciuit, înţelegi? Mi-a luat-o înainte şi a murit. Dar îmi iau eu răsplata de la dânsa!

  — Te rog n-o omorî. Să nu faci asta?

  — S-o omor? Dar cine a pomenit de omor? Pe el l-aş omorî, dacă ar fi aici, dar pe ea, nu. Când vrei să-ţi iei revanşa de la o femeie, n-o ucizi, prostule. Ii retezi numai puţin nasul şi urechile, ca la o scroafă pârlită!

  — Dumnezeule, asta-i…

  — Păstrează-ţi părerea pentru tine. E spre folosul tău! Eu o s-o leg de pat, şi dacă moare în urma pierderii de sânge, o să fie vina mea. Prietene, ai să-mi dai o mână de ajutor, de aia eşti aici, căci singur n-aş fi în stare. Dacă însă refuzi, te omor. Ai înţeles? Şi dacă sunt nevoit să te ucid, o ucid şi pe dânsa, dar cel puţin ştiu că nimeni n-o să afle cine a făcut isprava asta.

  — Dacă-i aşa, să isprăvim