Îmi dă voie şi tatăl său şi negrul lor, moş Jack. Eu îi scot apă din fântână şi el îmi dă câteodată de mâncare. E un negru foarte de treabă. Mă iubeşte, fiindcă mă port cu el omeneşte. Dar tu să nu te apuci să spui cuiva, că-mi dă de mâncare.

  — N-ai nici o grijă. Ziua n-am nevoie de tine Huck, poţi să dormi liniştit. Noaptea însă să fii cu ochii în patru şi cum observi ceva, vino de mă înştiinţează.

  Capitolul XXV.

  Vineri dimineaţa, Tom primi o veste îmbucurătoare. În noaptea trecută, familia judecătorului Thatcher s-a înapoiat în orăşel. Injun Joe şi comoara lui căzură îndată pe planul al doilea, iar locul de frunte în preocupările lui Tom îl ocupă Becky. Se întâlniră chiar în dimineaţa aceea şi se jucară un timp de-a „baba oarba” şi de-a „v-aţi ascunselea”, în tovărăşia unei puzderii de copii, veniţi să ureze „bun venit” camaradei lor. Petrecerea zilei fu încununată de o veste îmbucurătoare. Becky o sâcâise atâta pe mama sa, încât ea consimţi ca excursia promisă şi mult aşteptată să aibă loc a doua zi. Bucuria fetiţei era nemărginită. Invitaţiile fură trimise înainte de înserare şi îndată, tineretul oraşului începu cu înfrigurare să se pregătească. Pe Tom, înfrigurarea îl ţinu treaz toată noaptea, căci el nădăjduia că, dacă Huck va veni să-l vestească şi dacă vor pune mâna pe comoară, a doua zi va avea cu ce să se mândrească în faţa lui Becky şi a tineretului. Tot aşteptând semnalul, i se făcu somn şi adormi. A doua zi de dimineaţă, o mulţime de copii şi tineret vesel se adunară în faţa casei judecătorului Thatcher unde fu pregătit totul pentru plecare. Deoarece nu era obiceiul ca bătrânii să ia parte la petrecerile tineretului, copiii erau daţi în primire câtorva domnişoare şi tineri între optsprezece şi douăzeci şi trei ani. În scopul petrecerii, închiriară vechiul vapor cu aburi. În clipa aceasta, alaiul se îndrepta spre strada principală. Mai toată lumea era încărcată cu coşuleţe cu provizii. Sid era bolnav şi nu putea să ia parte la petrecere; Mary rămăsese acasă, ca să-i ţină de urât. La despărţire, doamna Thatcher îi spuse lui Becky:

  — Să cauţi să nu te apuce noaptea, pe afară. Mai bine să înnoptezi la prietena din apropierea portului.

  — La Suzi Harper, mămico, e bine?

  — E bine, fetiţa mea. Şi să fii cuminte să nu faci vreo poznă. După ce porniră, Tom spuse lui Becky:

  — Să-ţi spun eu ce-o să facem. În loc să mergem la Suzi Harper, urcăm colina şi ne oprim la văduva Douglas. Are nişte îngheţată! În fiecare zi face! Ai să vezi cu ce bucurie o să ne primească.

  — Vai ce frumos o să fie!

  Şi după ce se gândi niţel, ea spuse:

  — Nu-i bine ce facem… dar…

  — Dar, maică-ta n-o să afle şi apoi nu facem nici un rău. Dânsa nu vrea decât să te ştie în loc sigur. Şi dacă şi-ar fi adus aminte, ne-ar fi povăţuit chiar ea să facem aşa.

  Toată lumea ştia cât de bine primeşte văduva Douglas. De aceea, propunerea lui Tom fu primită şi ei hotărâră să nu spună nimănui unde vor petrece noaptea.

  Pe drum, Tom îşi aduse aminte de Huck şi se gândi că poate chiar în noaptea aceea va veni să-l vestească. Gândul acesta îl frământa neîncetat. Totuşi nu putea să se lipsească nici de ospitalitatea doamnei Douglas:

  — Şi de ce, mă rog, îşi zise el, să vină Huck tocmai în noaptea asta şi n-a venit noaptea trecută?

  Gândul la petrecerea de seară îl făcu să nu se mai gândească la comoară şi copil cum era, hotărî ca în ziua aceea să alunge orice gând de la lădiţa cu bani.

  Vaporul opri şi ancoră în jurul orăşelului, la trei mile, în faţa unei pădurici. Valul de tineret se revărsa pe ţărm şi în curând, colina răsuna din toate părţile de râsete şi de strigăte voioase.

  Copiii petreceau cât se poate de bine şi aveau mâncare din belşug. După masa de prânz, se odihniră şi se întremară la umbra copacilor.

  Apoi, cineva începu să strige:

  — Sunteţi gata să intrăm în peşteră?

  Erau gata cu toţii. Pachetele de lumânări fură împărţite şi mulţimea de copii începu să se caţere sus pe coastă. Gura peşterii se afla pe coastă şi avea forma unui A. Poarta de stejar masiv era larg deschisă. Mai întâi, intrai printr-un fel de anticameră friguroasă, ai cărei pereţi naturali de calcar erau acoperiţi în întregime de broboane de umezeală. De aici de sus, văzând întunericul profund, priveliştea asupra văii, scăldată în lumina soarelui, te umplea de un fior de mister. Dar această impresie era trecătoare şi gălăgia reîncepu. Cineva aprinse o lumânare; se produse o învălmăşeală, căci năvăliră cu toţii într-acolo. Cel care aprinse lumânarea, nu putea ţine piept asaltului şi o scăpă din mână. Din nou izbucni o hărmălaie veselă şi după o orbecăială plină de haz, făcură din nou lumină. Dar toate au un sfârşit. Cu încetul, alaiul înşiruit începu să coboare prin tunelul principal. La lumina pâlpâitoare a lumânărilor, se zărea nedesluşit bolta înaltă de şaizeci picioare, formată de pereţii tunelului, care avea o lăţime de numai zece picioare. La tot pasul, în dreapta şi în stânga, se căscau alte tuneluri, căci peşterea Mc. Douglas nu era decât un vast labirint de tuneluri ramificate şi întretăiate şi care nu duceau nicăieri. Se spunea că poţi rătăci zile şi nopţi de-a rândul prin mulţimea de galerii şi crăpături înşelătoare, fără să dai de capătul peşterii; şi că poţi să cobori oricât de adânc în pământ, nu găseşti decât acelaşi lucru, labirint sub labirint şi care nu aveau sfârşit. Nimeni nu cunoştea peştera, căci aceasta era un lucru imposibil. Oamenii din partea locului cunoşteau doar un sector al ei şi nu era recomandabil să te aventurezi dincolo de acest sector. Tom Sawyer cunoştea tot aşa