cu numărul doi dă în fundătura dintre han şi spatele unui depozit cu zid de cărămidă. Acuma, tu ai să aduni orice cheie pe care poţi pune mâna, iar eu am să le şterpelesc pe ale mătuşii şi la prima noapte întunecoasă, le-om încerca pe toate în uşa de la numărul doi. Nu uita să fii cu ochii deschişi, fiindcă Injun Joe a spus că, într-o zi are să dea o raită prin oraş ca să iscodească momentul prielnic pentru răzbunarea lui. Dacă-l vezi, te iei după el. Dacă nu se îndreaptă spre numărul doi, atunci să ştii că suntem pe cale greşită.

  Eu n-am poftă să mă iau după el!

  — Noaptea pe întuneric nu te poate vedea şi chiar dacă te-ar vedea, nu şi-ar da seama de nimic.

  — Bine! O să văd.

  — Poţi fi sigur că pe întuneric l-aş urmări şi eu.

  Să presupunem că nu poate pune la cale lovitura şi că se duce de-a dreptul la locul unde a ascuns banii.

  — Aşa-i Tom, bine zici! Am să-l urmăresc până în pânzele albe!

  — Bine, Huck. Să te văd ce eşti în stare!

  Capitolul XXIV.

  În noaptea următoare, Tom şi Huck erau pregătiţi pentru noua lor aventură. Se învârtiră în jurul hanului până după ora nouă; unul supraveghea fundătura, celălalt intrarea în han. Nu văzură pe nimeni, intrând sau ieşind din fundătură şi nici pe cineva asemănător cu spaniolul venind sau plecând de la han. Noaptea promitea să fie senină; de aceea, Tom plecă acasă cu condiţia că, dacă între timp s-ar întuneca, Huck să vină să-i dea un „miau” ca să meargă să încerce cheile. Huck să vină negreşit.

  Noaptea fu senină şi Huck fu nevoit să-şi părăsească postul, şi pe la miezul nopţii se retrase în patul lui ambulant, o ladă de zahăr.

  Marţi, băieţii avură acelaşi ghinion. Miercuri la fel.

  Abia în noaptea de joi ei putură să-şi reia cercetările.

  Tom o şterse de acasă la timp, aducând un felinar vechi de cositor şi un prosop mare, cu care să-l acopere. Ascunse felinarul în lada de zahăr a lui Huck şi începu să supravegheze locul. Cu o oră înainte de miezul nopţii, hanul fu închis şi lumina fu stinsă. Spaniolul nu fusese văzut deloc. În fundătură nu intrase nimeni şi nici n-o părăsise. Totul părea să meargă bine. Întunericul era de nepătruns, tăcerea nu era tulburată decât de ecourile slabe ale tunetelor din depărtare.

  Tom luă felinarul, îl aprinse la adăpostul lăzii de zahăr, îl înveli cu prosopul şi cei doi aventurieri se furişară spre han. Huck rămase de santinelă, iar Tom dispăru în întunericul fundăturii. Urmă un timp de aşteptare plină de îngrijorare, care se lăsă peste bietul Huck ca plumbul. El dorea din suflet să vadă semnalul luminos al felinarului care, cu toate că ar fi fost o primejdie, l-ar fi vestit că Tom se afla încă în viaţă.

  I se părea că au trecut câteva ore de când a dispărut Tom.

  Poate că a leşinat, sau chiar a murit, poate că groaza şi enervarea l-au paralizat. CUPRINS: de o spaimă grozavă simţi ca şi cum cineva l-ar fi împins în fundătură. Aşteptând dezlănţuirea unei nenorociri, văzu deodată semnalul luminos şi-l auzi pe Tom, alergând spre el.

  — Fugi, îi şuşoti el, fugi, dacă ţii Ia viaţă!

  Atâta fu de ajuns că Huck o luă la fugă cât îl ţineau picioarele. Fugea şi Tom. Nu se opriră decât când ajunseră la vechiul abator, de la marginea orăşelului.

  Îndată ce fură la adăpost, furtuna izbucni şi începu să plouă. Când gâfâiala lui Tom se mai potoli, el spuse:

  — E grozav, Huck, e grozav! Două chei am încercat şi oricât de încet am umblat, scârţâiau atât de tare, încât credeam că se scoală şi morţii. Şi lucrul dracului!

  Nici o cheie nu voia să se întoarcă în broască. Atunci fără să ştiu ce fac, am apăsat clanţa şi uşa s-a deschis. Nu era încuiată! Am ridicat prosopul, m-am furişat înăuntru şi Iisuse Christoase!

  — Ce ai văzut, Tom?

  — Eram să calc peste Injun Joe!

  — Nu mai spune!

  — Da. Era culcat pe duşumea şi dormea cu braţele întinse în lături de era să-l calc pe mână.

  — Şi ce ai făcut? S-a trezit?

  — Nu! Nici nu s-a mişcat. Credeam că-i beat. Am strâns prosopul şi am fugit.

  — Eu nu m-aş fi gândit la prosop, te asigur!

  — Eu, da. Mătuşa m-ar fi cotonogit, dacă-I pierdeam.

  — Ascultă, Tom. Ai văzut lădiţa?

  — Drept să-ţi spun, n-am mai stat s-o caut. N-am văzut nici lădiţa, nici crucea, numai o sticlă goală şi un pahar de cositor, pe podea, alături de Injun Joe. Da, şi am zărit două butoaie şi mai multe sticle.

  Acum pricepi, cum devine cazul cu odaia cu stafii?

  — Nu!

  — Ei bine, stafia e rachiul! Poate că fiecare han are câte o odaie cu stafii, nu-i aşa Huck?

  — Se prea poate. Dar dacă zici că Injun Joe e beat, n-ar fi timpul să punem mâna pe lădiţă?

  — Mai bine aşa! Eu am stat de pază în fiecare noapte iar tu nu trebuie decât să aduci la îndeplinire planul nostru.

  — Ne-am înţeles. Când el pleacă, tu te repezi la mine, îmi dai un „miau” la fereastră, sau dacă nu mă trezesc, arunci un bulgăre în geam.

  — Bine, aşa o să fac!

  — Uite! Ploaia a încetat. Eu mă duc acasă că-i târziu. Tu te înapoiezi şi supraveghezi fundătura.

  — Aşa am să fac, Tom. O să am ochii ţintă asupra hanului, chiar de o fi nevoie să-l supraveghez un an întreg. Ziua am să dorm, noaptea o să stau de veghe.

  — Foarte bine. Unde ai să dormi?

  — În şura de fân a lui Ben Rogers.