de uşa secretă, dar puterile îi părăsiră. Sub paşii celui ce urca, scara scârţâia; în deznădejdea lor, băieţii se gândeau tocmai să se refugieze în dosul uşii secrete, când deodată se auzi un pârâit de scânduri putrede şi Injun Joe se pomeni jos, printre sfărâmăturile scării prăbuşite. Se ridică, înjurând foc, iar tovarăşul îi zise:

  — La ce ţi-a folosit? Chiar dacă e cineva sus.

  Lasă-l păcatelor. Dacă vrea să se dea jos, n-are decât, într-un sfert de oră se întunecă şi dacă o vrea să ne urmărească, îi fac eu de petrecanie. Dar cred că văzându-ne aici, ne-a luat drept stafii şi a fugit mâncând pământul.

  Joe bombănea tot timpul. Pe urmă se înţelese cu prietenul său să se pregătească de plecare cât mai era lumină. Curând după aceasta, ei se strecurară afară, în amurgul ce se lăsase şi se îndreptară spre fluviu, ducând cu ei lădiţa preţioasă.

  Tom şi Huck se ridicară frânţi de oboseală, dar uşuraţi şi urmăriră cu ochii holbaţi printre bârnele casei, orice mişcare. Să se ia după ei? Dar se poate? Erau mulţumiţi să ajungă jos şi să nu-şi frângă gâtul şi s-o ia de-a dreptul spre casă, prin poteca de pe colină. Vorbeau puţin, căci în sinea lor se căiau amarnic că uitaseră acolo uneltele. Altminteri, Injun Joe n-ar fi bănuit nimic. Ar fi ascuns banii până când punea la cale „răzbunarea” şi când s-ar fi întors, ia banii de unde nu-s! Se învoiră să fie cu ochii deschişi când spaniolul s-ar ivi în oraş pentru a-şi vedea de chestia cu răzbunarea şi să-l urmărească până la „numărul doi” oriunde ar fi. Lui Tom îi veni o idee grozavă.

  — Răzbunarea? N-o fi vorba de noi, Huck?

  — A, nu! Făcu Huck gata să leşine.

  Până să ajungă în oraş, ajunseră să creadă că nici nu putea să fi fost vorba de altcineva, ci numai de ei, adică numai de el, de Tom, căci numai el dăduse declaraţia.

  Tom se simţea nespus de descurajat, ştiindu-se singur în faţa primejdiei. Un tovarăş de suferinţă i-ar fi uşurat mult situaţia, îşi zicea el.

  Capitolul XXIII.

  În noaptea aceea, Tom retrăi în vis întreaga aventură a zilei. De patru ori pusese mâna pe comoară şi tot de-atâtea ori i se spulberase printre degete, odată cu redeşteptarea a cărei crudă realitate îi amintea ghinionul. Lungit în pat, în zorii zilei, reamintindu-şi toate amănuntele marii lui aventuri, el observă că acestea păreau ciudate şi îndepărtate, ca şi cum s-ar fi petrecut într-o altă lume sau cu mult înainte. Pe urmă, îl străfulgera gândul, că toată aventura nu era decât un vis, mai ales că numărul monezilor era prea mare, ca să fie adevărat. El nu văzuse niciodată mai mult de cincizeci de dolari, într-o singură grămadă şi ca toţi copiii de seama lui, îşi închipuia că tot ce se vorbea de „sute” şi „mii” erau sume închipuite, dar că cincizeci de dolari la un loc e tot ce există, într-adevăr. N-ar fi crezut nici în ruptul capului, ca cineva să aibă el singur, o sută de dolari grămadă. Dar tot frământându-şi mintea, întâmplarea cu aventura începu să-l obsedeze şi în sfârşit începu şi el să creadă că la urma urmelor, lucrul putea să fie şi adevărat. Nesiguranţa aceasta trebuia înlăturată. Mancă în grabă şi porni repede să-l găsească pe Huck.

  Huck şedea pe rundul unei bărci răsturnate şi bălăngănea cu nepăsare picioarele în apă. El avea o mutră plouată. Tom era hotărât să-l lase pe Huck să aducă el vorba de întâmplarea cu dolarii. Dacă n-o va face, atunci e semn că aventura a fost un vis.

  — Noroc, Huck!

  — Noroc, dom'le! Un minut tăcere.

  — Tom, dacă am fi lăsat sculele naibii în pădure, acum eram doldora de bani. Spune şi tu, dacă nu-ţi vine să turbezi de necaz!

  — Va să zică n-a fost vis! Să mor, dacă n-am crezut aşa!

  — Dar ce n-a fost vis?

  — Păi, chestia aia de ieri. Eram gata să cred.

  — Vis, nu? Dacă nu se rupea scara, te-ai fi convins ce vis era! Toată noaptea am visat că mă fugărea spaniolul ăla cu ochii cârpiţi, arde-l-ar focul!

  — Ba, să nu-l ardă că trebuie să-l găsim ca să putem pune mâna pe bani!

  — N-ai să-l găseşti niciodată, Tom. Numai ieri mai aveam prilejul şi ne-a scăpat, şi dacă l-aş mai vedea o dată, mi s-ar muia picioarele.

  — Şi mie; totuşi, trebuie să-l găsim şi să-l urmărim la numărul doi.

  — Da, numărul doi. Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu-mi dau seama, ce poate fi. Tu ce crezi?

  — Eu nu cred nimic. Nu pricep deloc. Ascultă Huck. N-o fi numărul unei case?

  — De unde? Tu ştii că în orăşelul nostru, casele nu au numere.

  — Aşa-i! Ia să mă gândesc puţin. A… n-o fi numărul unei odăi de la un han?

  — Ia uite drăcie. Păi, asta-i uşor de aflat, că numai două hanuri avem în oraş!

  — Aşteaptă-mă aici, Huck, până mă întorc.

  Tom nu lipsi decât o jumătate de oră. Aflase că la hanul mai dichisit, în camera cu numărul doi, locuia de mult timp un tânăr avocat. La hanul mai deocheat, numărul doi era o enigmă. Băiatul hangiului îi spuse că odaia era tot timpul deschisă, nu ieşea şi nu intra nimeni acolo, decât noaptea şi nu cunoştea motivul acestei stări de lucruri, mai cu seamă nu-şi dădea seama de cele ce se petrecuseră seara trecută.

  — Acestea le-am aflat Huck! Ziceau că în odaie, păreau că umblă stafiile. Mie mi se pare că asta-i numărul doi, după care umblam.

  — Se prea poate, Tom. Ce ai de gând să faci acum?

  — Stai să mă gândesc puţin.

  Un timp, Tom se cufundă în gânduri. Pe urmă, zise:

  — Ascultă. Uşa din dos a acestei odăi