La observaţia de „blestemaţii ăia de băieţi”, ei se înviorară din nou şi se gândiră ce nproc că-şi aduseră aminte că era vineri şi hotărâră să aştepte încă o zi. În gândul lor le părea rău, că n-au aşteptat un an întreg.

  Cei doi indivizi scoaseră nişte alimente şi începură să mănânce. După o lungă tăcere, Injun Joe zise:

  — Ascultă, prietene, tu, du-te înapoi în sus pe fluviu de unde eşti şi aşteaptă până ai veşti de la mine. Eu am să aştept momentul prielnic ca să mai dau o raită prin oraşul ăsta. Chestia aia primejdioasă o s-o punem la cale, după ce voi fi iscodit, cum stau lucrurile. După aceea, o ştergem spre Texas!

  Se învoiră. Acum li se făcură somn şi începură amândoi să caşte. Injun Joe zise:

  — Mi-e somn de nu mai pot! E rândul tău să veghezi. El se întinse pe pământ, peste buruienile ce creşteau printre scândurile podelii şi curând începu să sforăie. După un răstimp, păzitorul începu să moţăie şi el. Capul îi căzu pe piept şi nu mult după aceea, sforăiau amândoi.

  Băieţii suspinară uşuraţi. Tom şopti:

  — Acum e rândul nostru! Haidem! Huck răspunse:

  — Eu nu merg. Dacă se trezesc, ne taie.

  Tom îl trăgea. Huck se împotrivea. Tom îl lăsă şi cu paşi uşori porni înainte. Dar când făcu un pas înainte, duşumeaua putredă pârâi atât de tare, încât el sări înapoi şi se lungi la pământ, înspăimântat de moarte. Pierzând curajul de a mai încerca o dată, băieţii statură acolo nemişcaţi, numărând minutele, până când li se păru că timpul se oprise pe loc. Într-un târziu, când văzură că soarele începe să asfinţească, se simţiră mai uşuraţi.

  Spaniolul sforăia înainte, dar Injun Joe se ridică, se uită împrejur, zâmbi întunecat spre tovarăşul său, care dormea cu capul căzut pe genunchi, îl trezi cu piciorul şi-i zise:

  — Hei, ascultă! Aşa înţelegi tu să stai de pază?

  — Lasă, că tot nu s-a întâmplat nimic.

  — Da! Dar m-ai lăsat să dorm cam mult.

  — Nu-i nimic. Este tocmai timpul să plecăm. Dar ce facem cu „bagajul nostru”?

  — Nu ştiu! Mă gândesc să-l lăsăm aici, cum am mai făcut şi altă dată. N-are nici un rost să-l luăm cu noi, până nu plecăm spre Sud. Şase sute cincizeci de dolari de argint, nu-i uşor de cărat!

  — Tocmai. Dar să nu mai venim aici decât noaptea.

  — Da! Şi acum ascultă. S-ar putea să treacă un timp mai lung, până să pot da lovitura, căci poziţia e cam periculoasă şi poate să intervină ceva. Să îngropăm banii adânc de tot.

  — Bună idee! Făcu tovarăşul. Acesta străbătu încăperea, îngenunche, desfăcu o cărămidă din vatră şi scoase un săculeţ care sună a bani. Dezlegă săculeţul la gură şi după ce scoase câte douăzeci şi cinci de dolari de fiecare, îl trecut lui Injun Joe, care săpă o groapă cu cuţitului, în colţul vetrei.

  În clipa aceea, băieţii uitară spaima prin care treceau. Cu ochii holbaţi, urmăreau fiecare mişcare. În sfârşit, norocul le surâdea. Şase sute de dolari în argint, era o sumă suficientă ca să îmbogăţească cel puţin o jumătate de duzină de băieţi!

  — Semn bun! Îşi zise Tom. Cuţitul lui Joe izbi în ceva tare.

  — Ei, exclamă el.

  — Ce este? Făcu tovarăşul său.

  — O scândură, ba nu, cred că-i o cutie. Ia dă-mi o mână de ajutor s-o scoatem afară. Lasă, am făcut gaura mai mare.

  El vârî mâna şi scoase, aproape în acelaşi timp, un ţipăt. Cei doi tovarăşi cercetară cutia. Numai monezi de aur. Sus, băieţii erau tot atât de încântaţi, ca şi cei doi oameni. Tovarăşul lui Joe zise:

  — O s-o scoatem repede. În colţul celălalt, am văzut printre bălării o cazma.

  Se repezi într-acolo şi se întoarse cu uneltele băieţilor. Joe lăsă cazmaua, o cercetă cu atenţie, dădu din cap, murmurând ceva, apoi începu să sape.

  În curând, lădiţa fu dezgropată. Nu era prea mare. Înainte de a fi fost măcinată de vreme, lemnul avea garnituri de fier la încheieturi. Cei doi rămaseră năuci.

  — Sunt câteva mii de dolari, aici! Se miră Joe.

  — Cred că-s de la ucigaşul lui Murrel, care a fost văzut de unii, dând o vară întreagă târcoale casei.

  — Ştiu, răspunse Injun Joe.

  — Acum ne putem lipsi de planul nostru. Dar Joe se încruntă şi zise:

  — Tu nu ştii ce urmăresc eu. Pe lângă jaf, mai e şi răzbunarea, şi în ochii lui se aprinse flacăra urii. Am nevoie de ajutorul tău. După ce vom isprăvi, plecăm în Texas. Acum te duci acasă la Nancy şi la odraslele tale şi aştepţi veşti de la mine.

  — Cum vrei tu. Dar cu asta ce facem? O îngropăm la loc? (Cei doi copii se bucurară). Ba nu! Pe onoarea mea, nu! Era să uit. Cazmaua asta avea pământ proaspăt pe ea. Ce rost are aici, o cazma şi o lopată? Cine le-a adus aici? Şi unde-i ascuns individul? Tu n-ai auzit nimic? N-ai văzut pe nimeni? Şi mai vrei să îngropăm banii aici? Ca să vină alţii şi să-i şterpelească, da? Asta nu! Îi ducem la ascunzătoarea mea!

  — Cum de nu m-am gândit mai înainte la asta. Şi unde, la numărul unu?

  — Nu, la numărul doi, sub cruce. Celălalt e prea în drum.

  — Foarte bine! Să plecăm, că se întunecă.

  Injun Joe se ridică şi merse de Ia o fereastră la alta uitându-se cu atenţie afară. Deodată zise:

  — Cine să fi adus uneltele astea? Crezi că ar putea fi pe sus? De spaimă, băieţilor li se opri respiraţia. Injun Joe puse mâna pe cuţit, se opri o clipă nehotărât apoi, se îndreptă spre scară. Băieţii îşi aduseră aminte