— Unde vezi o flacără albastră, poţi fi sigur că acolo sunt şi stafii, fiindcă numai ele umblă cu flăcări d-astea. Asta s-o ştii de la mine, Tom.

  — Bine, te cred, dar ziua ele nu umblă cu flăcări d-astea şi nu văd de ce ne-ar fi frică.

  — Ei, dacă zici tu, să mergem să săpăm acolo: poate că vom avea mai mult noroc.

  Între timp, porniră la vale.

  În fundul văii, într-o singurătate desăvârşită, se afla casa cu stafii, luminată de lună; gardurile se dărâmaseră de mult, bălăriile năpădiseră scările de la intrare, coşurile erau năruite, cercevelele ferestrelor lipseau, iar acoperişul se surpase.

  Capitolul XXII.

  A doua zi, pe la amiază, cei doi băieţi ajunseră la copacul unde săpaseră, ca să-şi ia uneltele. Tom era nerăbdător să ajungă la casa cu stafii; Huck era mai potolit, dar deodată el zise:

  — Ascultă, Tom! Ştii în ce zi suntem?

  Tom numără în gând zilele, apoi ridică privirea într-un fel de mirare.

  — Tii! La asta nu m-am gândit deloc, Huck.

  — Nici eu! Dar deodată mi s-a năzărit aşa, că-i vineri.

  — Ai văzut domnule! Cine ştie ce păţim, dacă ne apucăm azi de lucru?

  — Da, zău! Şi-am visat urât astă-noapte. Numai şobolani.

  — Semne rele, Huck. Se băteau?

  — Nu!

  Astăzi lăsăm lucrurile aşa şi ne apucăm să ne jucăm.

  — Atunci e bine, Huck. N-o să ni se întâmple nimic. Cunoşti pe Robin Hood?

  — Nu! Cine-i Robin Hood?

  — El a fost cel mai mare om din Anglia şi cel mai bun. A fost un haiduc.

  — Şi ce făcea?

  — Jefuia numai pe cei bogaţi şi împărţea prada cu cei săraci. Aşa om nu există în toată Anglia. El putea să trântească doar cu o singură mână pe oricine şi nimerea cu săgeata la mijloc o monedă, de la o milă şi jumătate.

  — T-H?

  — Şi dacă nimerea banul numai la margine, se arunca jos şi plângea şi înjura, cât îl lua gura.

  — Să ne jucăm şi noi de-a Robin Hood. Te învăţ eu cum vine jocul ăsta.

  — Învaţă-mă, Tom.

  Astfel se jucară de-a Robin Hood toată după-amiaza, aruncând uneori câte o privire spre casa cu stafii din cale, şi făcând tot felul de presupuneri, pentru cele ce aveau să se întâmple a doua zi. Când soarele începu să coboare spre orizont, ei porniră înspre casă, afundându-se în desişul umbros al pădurii.

  Sâmbătă după prânz, băieţii erau din nou la copacul scorburos din pădure. Fumară şi statură de vorbă la umbră; apoi se apucară să mai sape puţin, în fundul celei de a doua gropi, nu fiindcă nădăjduiau să găsească ceva, ci mai mult, pentru că Tom spusese, că au fost cazuri când în groapa săpată şi părăsită de unii, alţii au dat peste lada cu comori, numai după o singură lovitură de cazma. Negăsind însă nimic, nici de astă dată, băieţii îşi luară sculele pe umeri şi plecară împăcaţi că-şi îndepliniseră, pe de-a întregul, toate datoriile de căutători de aur.

  Când ajunseră la casa cu stafii, tăcerea apăsătoare şi atmosfera înăbuşitoare, ce domnea peste acel loc pustiu, i-au înfricoşat atât de mult, încât abia îşi făcură curaj ca să intre. Se apropiară de uşă şi aruncară o privire înăuntru. Văzură o încăpere fără pardoseală, cu vatra dărâmată, ferestrele fără cercevele şi scara dărăpănată. Intrară încet, cu respiraţia tăiată, vorbind în şoaptă, atenţi la cel mai mic zgomot, cu muşchii încordaţi pentru o retragere în fugă.

  În curând, teama li se mai potoli puţin şi începură să examineze cu luare-aminte locul unde se aflau, mândrii totodată de propriul lor curaj. Sosiră la scară şi voiră s-o urce. Asta însemna să-şi îngreuneze mult întoarcerea, dar făcându-şi mereu curaj, ei îşi aruncară uneltele într-un colţ şi se urcară. În încăperile de sus, văzură aceeaşi stare. Într-un colţ, se afla o uşă secretă, care părea foarte misterioasă, dar în curând îşi deteră seama că se înşelaseră, căci în dosul ei nu găsiră nimic. Acum le revenise curajul şi tocmai când voiră să coboare, ca să se apuce de lucru, Tom stătu în loc, ciulind urechile.

  — Şş!

  — Ce este? Şopti Huck, palid de spaimă.

  — Şş! Ia? Auzi?

  — Da! Aoleu! Să fugim.

  — Taci! Nu te bâţâi atâta! Se apropie de uşă.

  Băieţii se lungiră pe pardoseală şi cu ochii la crăpătura uşii, aşteptară într-o spaimă cumplită.

  — S-au oprit? Nu… vin! Iată-i. Să nu mai scoţi o şoaptă, Huck, dacă vrei să scăpăm cu viaţă de aici.

  Intrară doi indivizi, la vederea cărora băieţii îşi ziseră: „Uite-l pe spaniolul surdo-mut, care a fost văzut de vreo două ori, în oraş; pe celălalt, nu-l văzuseră până acum.

  Celălalt era un om cu o mutră respingătoare. Spaniolul purta costumul pitoresc al conaţionalilor săi şi de sub bascul său, îi atârna părul lung şi cărunt. Când intrară, celălalt vorbea cu glas scăzut; se aşezaseră la pământ, cu faţa la uşă, cu spatele rezemat de perete şi vorbitorul urmă:

  — Nu, spuse el. Afacerea asta nu-mi place. Găsesc că e primejdioasă.

  — Primejdioasă? Bombăni spaniolul surdo-mut, spre mirarea băieţilor. Eşti un papă-lapte fricos. Glasul acesta îi făcu pe băieţi să tresară îngroziţi. Era glasul lui Injun Joe. După un timp de tăcere, Injun Joe reluă:

  — Care afacere e mai primejdioasă, decât a fost aceea de sus şi n-am păţit nimic de pe urma ei?

  — Aia era altceva. Colea în sus, pe fluviu, unde nu era nici o casă prin apropiere…

  — Dar ca să vii aici, ziua în amiaza mare, nu-i mai primejdios? Oricine ne-ar putea vedea?

  — Ştiu. Dar nu era alt loc mai la îndemână, după afacerea asta idioată. Încă de alaltăieri am văzut că nu foloseşte la nimic să venim la şandramaua asta, când blestemaţii