— Şi n-ai să pui deoparte nimic?

  — Pentru ce să pun deoparte?

  — Păi, bani albi pentru zile negre.

  — Atâta mi-ar trebui, ca într-o bună zi să vină babacu înapoi şi să dea pe gât tot şi eu să rămân fără lescaie? Nu, mai bine-i mănânc eu. Dar tu ce ai să faci cu partea ta?

  — Eu o să-mi cumpăr o tobă nouă, o sabie adevărată şi o cravată roşie şi o să mă însor.

  — Te-nsori?

  — Da.

  — Ascută, Tom, ţi-ai pierdut minţile?

  — Deloc. Ai să vezi.

  — Asta-i cea mai mare prostie, pe care ai s-o faci. O să vă bateţi mereu ca babalâcii mei. De când îi ştiu, se bat întruna.

  — Da, babalâcii tăi. Dar lata cu care mă însor eu nu-i bătăuşă.

  — Femeile toate-s la fel. Gândeşte-te bine, Tom, până nu-i târziu. Îţi spun eu, că o să-ţi pară rău. Cum o cheamă pe fată?

  — Am să-ţi spun altă dată.

  — Bine, dar dacă te însori, eu n-o să mai am nici un prieten.

  — N-ai nici o grijă. Am să te iau să stai cu noi. Dar să lăsăm acum asta, hai să ne apucăm de lucru.

  Timp de o jumătate de oră, ei munciră vârtos, dar fără nici un folos. Săpară încă o jumătate de oră. Cum nu scoteau nimic la iveală, Huck zise:

  — Aşa de adânc sunt îngropate comorile?

  — Nu întotdeauna. Dar mi se pare c-am greşit locul. Aleseră alt loc şi începură din nou. Avântul Ie cam scăzuse, dar totuşi făceau progrese. Făcură o groapă mare în pământ şi acum stăteau tăcuţi. Huck se sprijini de lopată, îşi şterse cu mâneca fruntea asudată şi zise:

  — Unde-o să săpăm, după ce vom termina aici?

  — Eu zic să încercăm sub copacul acela scorburos din dosul casei văduvei de pe Cardiff Hill.

  — N-ar fi rău să încercăm, dar dacă găsim ceva, n-o să ne-o ia văduva, fiindcă-i pe proprietatea ei?

  — Ei, ar vrea dumneaei, dar vezi tu, n-are nici un drept, căci comoara aparţine aceluia, care a descoperit-o, pe orice proprietate ar fi.

  Răspunsul era satisfăcător. Lucrul fu reluat. Deodată Huck zise:

  — Eu zic s-o lăsăm baltă. Iar am greşit locul. Tu ce zici, Tom?

  — Eu nu mai înţeleg nimic, Huck. Parcă am fi vrăjiţi să nu găsim comoara.

  — Fugi de acolo, ziua, vrăjitoarea n-are putere.

  — Aşa-i. La asta nu m-am gândit. Dar acum ştiu ce trebuie să facem. Tii! Ce idioţi suntem! Trebuie să venim la miezul nopţii să vedem unde cade umbra vârfului crăcii şi să săpăm acolo!

  — Va să zică tot ce am muncit până acum, e de pomană? S-o dăm la dracu şi să venim la noapte. Dar e cam departe, ai să poţi ieşi la noapte?

  — Mai e vorbă. Dacă n-om veni chiar în noaptea asta, vin alţii, văd gropile şi ghicesc îndată tot.

  — Atunci am să vin să-ţi dau un „miau” în dosul gardului.

  — Foarte bine! Şi acum, să ascundem uneltele în desiş.

  În noaptea aceea, băieţii erau din nou în pădure. Se ascunseră în întuneric şi aşteptară.

  Printre frunziş, spiritele nopţii şuşoteau, stafiile se furişau prin beznă, de departe se auzea urletul unui câine, la care răspunse ţipătul unei bufniţe. Băieţii stăteau în tăcere şi când socotiră că era miezul nopţii, însemnară locul unde cădea umbra copacului şi începură să sape cu nădejde renăscută. Silinţa le risipi orice teamă. Groapa se adâncea din ce în ce şi ori de câte ori săpau şi loveau în ceva tare, le sărea inima la amândoi. Dar nu era decât piatră şi iar piatră.

  În cele din urmă, Tom zise:

  — N-are nici un rost, Huck, am greşit din nou.

  — De ce am fi greşit, c-am însemnat doar locul.

  — Da, dar mai e ceva.

  — Ce?

  — Nu ştiu ora exactă. Ori e prea devreme, ori e prea târziu. Huck lăsă lopata să-i cadă din mână şi grăi:

  — Aşa-i domnule. Aici e buba. Nu ştiu cât e ceasul! Şi mie mi se face părul măciucă stând toate noaptea aici, unde forfotesc strigoii şi stafiile. Tom timpul simt, că cineva e Ia spatele meu şi nu îndrăznesc să mă întorc de frică să nu fiu înhăţat.

  — La fel mă simt şi eu, Huck. Dar m nu ştii, că cei care îngroapă o comoară sub un copac, pun şi un mort care s-o păzească.

  — Maică!

  — Da, da! Aşa este!

  — Tom, mi-e nu-mi place să tulbur morţii. O să ne pomenim cu vreo belea pe capul nostru.

  — Nici mie nu-mi place să-i zgândăresc. Dar dacă cel de aici şi-ar scoate tigva să ne afurisească?

  — Taci, Tom! Mi-e frică.

  — Te cred. Nici eu nu mă simt în largul meu.

  — Ascultă, Tom! Să lăsăm locul ăsta şi să încercăm în altă parte.

  — Ar fi mai bine.

  — Şi unde mergem?

  Tom chibzui puţin, apoi zise:

  — La casa cu stafii.

  — Eu acolo nu merg, pentru că stafiile sunt mai rele decât morţii. Stafiile se furişează la spatele tău, fără să bagi de seamă şi-ţi sar în cap, chiuind, de rămâi surd pe toată viaţa. De aceea îţi spun să nu mergem la casa cu stafii.

  — Da, dar stafiile nu umblă decât noaptea şi nu ne pot împiedica să săpăm ziua.

  — Tu ştii, că de aceea nu se apropie nimeni, nici ziua, nici noaptea.

  — Asta, fiindcă acolo a fost omorât un om. Dar nu s-a văzut până acum nici o stafie, decât doar o flacără albastră, care joacă în dosul