— Acum e momentul, îşi zise Tom, dar în clipa următoare se pomeni trântit pe podea. Palma puternică a mătuşii se ridica să-l lovească din nou, dar Tom strigă:

  — Stai, mătuşo, de ce dai în mine? Sid a spart-o.

  Mătuşa Polly se opri încremenită, iar Tom se aştepta ca ea să se potolească. Dar când îşi recapătă glasul, nu zise decât atât:

  — Lasă, că palma asta tot nu ţi-am dat-o degeaba. Ai meritat-o pentru isprăviile pe care nu le ştiu.

  Dar după un timp, bătrâna simţindu-se copleşită de mustrări de cuget, se înduioşa şi începu să spună vorbe drăgăstoase. Îşi dădu însă numaidecât seama că aceasta nu făcea parte din metoda ei disciplinară şi se hotărî să tacă.

  Bosumflat, Tom se retrase într-un ungher. Pe mătuşa Polly n-o slăbea din ochi, căci ştia că în sinea ei, ea îi cerea iertare, ba i se păru că zăreşte în colţul ochilor ei o lacrimă. Din când în când îi prindea câte o privire rugătoare, dar se prefăcea că se uită în altă parte. Tom îşi închipui că zace de o boală grea, iar mătuşa se apleca asupra lui. Vedea cum pare că aştepta un singur cuvânt de iertare, dar el îşi întorcea capul la perete şi murea, fără să fi rostit o vorbă. Oare cum s-ar simţi ea atunci? Apoi se vedea, adus pe braţe acasă, mort, pescuit în gârlă, cu cârlionţii uzi, lipiţi de tâmple, cu mâinile ţepene şi cu inima stinsă pe veci. Cum s-ar arunca atunci, mătuşa asupra lui. Ce de lacrimi fierbinţi! Cum ar mai implora pe Dumnezeu, cu buzele tremurânde, să redea viaţă băiatului şi făgăduind că n-o să-l mai bată niciodată! Niciodată, pe nedrept. Astfel cugeta el, în timp ce din ochi i se rostogoleau picături mari şi lacrimile acestea amare i se prelingeau pe obraji şi-i picurau pe mâini. Şi atât de păgână i se părea lumea aceasta, faţă de tristeţea lui cucernică, încât, în clipa când verişoara lui Mary intră veselă şi zburdalnică pe uşă, el ieşi pe cealaltă. Ocolind locurile preferate de băieţi, căută un colţ părăsit, care să se potrivească şi cu starea lui sufletească. Ajunse la malul gârlei şi se aşeză pe o buturugă. Privi la întinsul monoton al apei şi dorea să se cunfunde în valuri, ca să moară fără chinuri. Dar îşi aduse aminte de floarea lui. O scoase mototolită şi veştejită şi tristeţea lui spori şi mai mult. Se întrebă ce ar face fata, când ar afla de soarta lui tristă? Ar plânge şi s-ar arunca la pieptul lui, mângâindu-l? Ori, şi-ar întoarce capul, nepăsătoare, ca toată lumea asta, atât de străină de el! Închipuirea aceasta îi prilejui o suferinţă atât de plăcută, încât se lăsă stăpânit de ea, cu desăvârşire. Răcoarea serii îl aduse la realitate. Se ridică şi porni spre casă. În drum se răzgândi şi se abătu în strada, unde locuia dragostea lui necunoscută. Se opri în faţa casei. Totul era cufundat în tăcere. Numai o singură fereastră era luminată de pâlpâirea unei lumânări. Să fie oare ea acolo îndărătul perdelelor?

  Tom sări gardul, se furişă printre plante până sub fereastra minunată; se uită în sus, fără emoţie, apoi se întinse pe pământ cu faţa în sus şi prinse floarea între mâinile împreunate pe piept.

  Astfel, el îşi închipui, că murea pe pământul rece şi sub cerul liber. Nu era nimeni la căpătâiul lui ca să-i închidă ochii pentru veci şi nimeni nu se apleca asupra lui să-l mângâie şi să-i uşureze sfârşitul. Iar dimineaţa, când ea se va uita afară şi-l va vedea sărmanul cu trupul înţepenit, va vărsa poate o lacrimă şi va regreta poate că viaţa aceasta s-a stins în floarea tinereţii, răpită de moartea nemiloasă?

  Deodată se deschise o fereastră. O voce piţigăiată de servitoare destramă tăcerea sfântă, iar rămăşiţele pământeşti ale martirului închipuit, culcat sub fereastră, fură înecate într-un potop de apă.

  Eroul sări în sus, scuipând şi smiorcăind. Mai întâi, se auzi şuieratul unei sticle goale care se sparse de gard, apoi nişte înjurături înăbuşite.

  O umbră nedesluşită se aruncă peste gard şi se mistui în întuneric.

  Nu mult după aceea, Tom se pregătea să se culce în odaia lui, pe care o împărţea cu Sid. Se dezbrăcă şi se vârî în pat, fără să rostească rugăciunea de seară. Sid voia să-i amintească, dar când îi văzu mutra întunecată şi posomorâtă, se lipsi şi se întoarse cu faţa la perete.

  Capitolul IV.

  Soarele răsare în toată splendoarea lui, împrăştiindu-şi razele ca o binecuvântare asupra orăşelului paşnic.

  După micul dejun, mătuşa Polly porni la cele creştineşti, care începeau cu o rugăciune, compusă de la început şi până la sfârşit din citate biblice, însăilate cu multă pricepere şi termina prin citirea unui capitol din Vechiul Testament.

  Tom începu şi el să înveţe versetele. Sid le învăţase pe ale lui cu o zi înainte. Tom purcese cu toată râvna să memoreze cinci versete, pe care le alesese din „Predica de pe munte”, deoarece altele mai scurte ca acestea nu găsise.

  După o jumătate de oră, Tom de-abia îndruga ceva asemănător versetelor, căci mintea lui rătăcea aiurea, iar mâinile lui se ocupau cu alte distracţii. Mary îi luă Biblia pentru a-l asculta, iar el încercă să se reculeagă în faţa drumului cel adevărat…

  — Fericiţi sunt ă… a.

  — Cei săraci.

  — Da, cei săraci ă… ă.

  — Cu duhul.

  — În duh! Fericiţi sunt cei săraci în duhul, căci ei…

  — A lor!

  — Căci a lor. Fericiţi sunt cei săraci în duhul, căci a lor… este împărăţia Cerurilor. Fericiţi sunt cei ce plâng, căci ei…

  — V…

  — Căci ei ă… ă… ă.

  — Vo…

  — Căci ei vo… Mai departe nu ştiu!

  — Vor!

  — Aha! Vor!