Fericiţi sunt cei ce vor… ă… ă… cei… ce… vor plânge… căci ei vor fi…? Ce? De ce nu-mi spui Mary?

  — Să lăsăm asta, Tom. N-am venit aici să te învăţ. Nici n-aş face-o. Du-te băiete şi învaţă totul din nou. Nu deznădăjdui, o să-nveţi repede şi atunci o să-ţi dau ceva frumos!

  — Bine! Ce-ai să-mi dai? Spune zău!

  — Nu-ţi spun, decât că e ceva frumos!

  — Nu mă-nşeli, nu-i aşa, Mary? Uite mă duc să-nvăţ din nou versetele.

  Sub imboldul unei curiozităţi, dublată de neastâmpărul aşteptării, Tom învaţă atât de bine sfânta lecţie, încât Mary îi dădu un briceag de douăsprezece parale, care-l făcu să nu-şi mai găsească locul de bucurie.

  E adevărat, nu era bun de nimic briceagul, dar cu toate acestea, Tom începu să sculpteze cu el în peretele dulapului şi tocmai voia să treacă mai departe la sipet, când fu chemat să se îmbrace pentru şcoala duminicală.

  Mary îi dădu un lighean cu apă şi o bucată de săpun, cu care el ieşi în curte. Puse ligheanul pe o laviţă de lângă uşă, aruncă săpunul în apă şi îşi sumese mânecile; luă apoi ligheanul şi vărsă tot conţinutul pe pământ. Apoi intră în bucătărie şi începu să se frece cu prosopul, atârnat după uşă. Dar Mary i-l smulse din mână, zicându-i:

  — Ei, Tom, nu ţi-e ruşine? Ce crezi că apa te îmbolnăveşte? Mary îi umplu ligheanul din nou, iar acum stătea Tom aplecat peste lighean, chibzuind, cum să găsească alt mijloc de scăpare. Luă o înghiţitură bună de apă în gură, apoi intră cu ochii închişi în bucătărie, apucă prosopul şi pe când se freca pe faţă, scuipă apă în prosop. Din această ispravă el ieşi cu obrazul mânjit de murdăria abia înmuiată în apă, care lăsase o dungă Ia urechi, pe frunte şi sub bărbie, ca o dâră neagră, foarte ciudată. Văzându-l, Mary puse mâna pe el şi mi ţi-l frecă de-i fiuiau urechile. Pe urmă, îi scoase hainele de zile mari şi-l puse să se îmbrace. Tocmai când era mai sigur că verişoara lui o să uite de ghete, ea i le scoase din sipet şi el trebui să se încalţe. După terminarea pregătirilor, copiii porniră spre şcoala duminicală, o instituţie pe care Tom o dispreţuia din toată inima.

  Şcoala începea la ora nouă şi ţinea până la zece şi jumătate, după care urma slujba bisericească, la care copiii rămâneau totdeauna de bunăvoie, căci strana bisericii fiind destul de mică şi sfântul locaş de obicei plin de credincioşi, ei puteau să se distreze pe seama celorlalţi, cum nu se putea mai bine. Tom îl întâmpină pe primul venit:

  — Ascultă Bill, ai un bilet galben?

  — Da!

  — Ce vrei să-ţi dau pe el?

  — Tu ce vrei să-mi dai?

  — O undiţă cu momeli.

  — S-o văd.

  Tom i-o arătă. Bill fu mulţumit şi schimbul se făcu. In schimbul unei perechi de bile cu dungi, Tom căpătă apoi trei bilete roşii, iar pentru alte câteva fleacuri, un bilet albastru. Se duse pe rând la toţi băieţii şi timp de un sfert de oră făcu o sumedenie de schimburi. Intră apoi înăuntru, se aşeză lângă strană; copiii, curăţel îmbrăcaţi, se ghiontiră pentru loc, iar el nu se lăsa mai prejos. Învăţătorul, un om în vârstă, cu înfăţişarea foarte severă, îl dojeni; când îi întoarse însă spatele, Tom apucă pe vecinul său de păr şi apoi se prefăcu imediat că citeşte de zor în Biblie; pe cel din faţă, îl ciupi la ceafă, iar când acesta scoase un ţipăt, învăţătorul îl dojeni din nou. Veni momentul, când fiecare copil trebuie să recite lecţia, dar fiindcă niciunul nu ştia se spună versetele pe de rost, fură puşi să înveţe din nou. Până la urmă, îşi primi fiecare răsplata în bilete albastre, pe care erau tipărite câte un pasaj din Sfânta Scriptură. Pentru două versete se primea un bilet albastru. Zece bilete albastre valorau cât un bilet roşu, iar pentru zece bilete roşii li se dădea unul galben. Pentru zece bilete galbene, directorul şcolii elibera copilului sârguincios o biblie frumos legată, care pe vremea aceea valora patruzeci de gologani. Câţi dintre voi ar avea sârguinţa să înveţe pe dinafară două mii de versete pentru o biblie! Cu toate acestea, Mary câştigase două biblii, iar un băiat din părinţi germani, patru. De aceea, copiii mai mari îşi păstrau biletele şi când era cazul, premiul se înmâna câştigătorului în cadrul unei ceremonii solemne, ceea ce avea darul să aţâţe focul ambiţiei în pieptul fiecărui şcolar. După o săptămână însă, focul acesta se stingea definitiv. Tom nu se hrănea cu iluzii deşarte, dar tare ar fi vrut să guste şi el vreodată din plăcerile acestei glorii.

  Mr. Walters, directorul, se afla la pupitrul din faţă şi începea tocmai să-şi rostească predica obişnuită:

  — Iubiţi copii! Simt o plăcere nespusă când vă văd stând cât mai frumos şi cuminte şi mă ascultaţi cu cea niai mare atenţie. Aşa! Dar văd o fetiţă, care se uită afară pe fereastra şi aceasta mă face să cred că mă aflu undeva pe vârful unui munte sau pe un copac, ţinând predică păsărilor. Voi, dragii mei, nu vă daţi seama cât de mult mă bucur, văzând în faţa mea atâtea feţe zâmbitoare de copii, care s-au adunat în lăcaşul acesta sfânt, unde se învaţă numai binele.

  Nu e nevoie să reproducem în întregime predica, atât de puţin variată, pe care toţi copiii o ştiau pe dinafară.

  Ultimul pasaj al predicii fu acoperit de murmurul copiilor, care începuseră să se ghiontească pe furiş, chicotind şi şuşotind. Murmurul general crescu, slăbind temeliile de granit ale credinţei lui Sid şi Mary. La ultimele cuvinte ale predicatorului, se făcu linişte şi asistenţa rosti cu smerenie:

  — Amin!

  Freamătul, ce străbătuse adunarea, fusese stârnit în mare parte de apariţia unor noi veniţi, avocatul