De cum se iviră, Tom începu să dea semne de neastâmpăr. Ca să atragă atenţia fetiţei, el începu să facă toate năzbâtiile, începu să pişte pe copiii din jurul său, să-i ghiontească, să se strâmbe, iar pe biata Amy Lawrence nici c-o mai lua în seamă.

  Mr. Walters coborî de la pupitru şi pofti pe noii veniţi la locul de cinste. Avocatul Thatcher prezentă predicatorului pe fratele său. Acest frate era vestitul judecător Jeff Thatcher.

  Mr. Walters începu atunci să se agite în dreapta şi-n stânga, aici poruncind copiilor linişte, aici răspunzând întrebărilor puse de judecător. Spre a da o probă de silinţa tineretului, predicatorul institui pe loc un concurs pentru câştigarea unei biblii. Ar fi dat mult să-l aibă în faţă pe băiatul german cu mutra lui nevinovată, căci poseda cele mai multe bilete galbene. În aceste momente de înfrigurare, Tom se ridică prezentând nouă bilete roşii şi zece albastre şi ceru să i se dea o biblie. Cererea lui căzu ca un trăsnet din senin. Uimirea şi nedumerirea lui Mr. Walter fură nespus de mari, căci nu credea că băiatul acesta va ajunge să câştige o biblie nici în zece ani. Dar nu acum era timpul să-şi facă socotelile. Evenimentul stârnea senzaţie în rândurile asistenţei şi Tom fu aşezat la locul de cinste, alături de judecător şi însoţitorii săi. Băieţii l-ar fi înghiţit de invidie şi cei mai amarnic înşelaţi, se simţeau aceia care îi vânduseră biletele pe nimicuri, adunate de el de la cei care îi văruiseră gardul. Datorită şiretlicului său, să lăfăia acum într-o situaţie, care era culmea ambiţiilor sale.

  Premiul fu înmânat lui Tom, cu toată ceremonia cuvenită. Totuşi, în mintea directorului încolţi o umbră de îndoială.

  Băiatul acesta, care nu fusese niciodată în stare să spună pe de rost nici şase versete, să fie oare acum stăpân pe două mii de versete! În schimb, Amy Lawrence era mândră de el şi încerca să-i prindă măcar o privire. Dar pentru Tom, ea încetase de a mai exista. Cuprinsă de o bănuială grozavă, ea nu-l slăbea din ochi. Văzu încotro îşi îndrepta privirile şi curând băgă de seamă că nu se înşelase. Fu cuprinsă de gelozie şi vărsă lacrimi amare. Lumea îi devenise nesuferită şi mai mult decât pe toţi, îl ura pe Tom.

  Când Tom fu prezentat judecătorului, simţi că emoţia o înăbuşe. Nu era de mirare, căci domnul avea o înfăţişare măreaţă şi mai presus de toate era chiar tatăl ei. Judecătorul mângâie pe Tom şi spuse că e un băiat vrednic de toată lauda. Apoi îl întrebă cum îl cheamă. Băiatul înghiţi în sec, începu să se bâlbâie şi cu greu izbuti să îngâne:

  — Numai atât?

  — Thomas.

  — Aşa, vezi. Dar poate că mai ai un nume, nu-i aşa? Ei, ia să auzim.

  — Spune-ţi numele întreg, Thomas, interveni Mr. Walters şi spune domnule. Nu trebuie să uiţi bună cuviinţa.

  — Thomas Sawyer, domnule.

  — Foarte frumos. Bravo! Îmi placi că eşti un băiat deştept. Două mii de versete nu-i un fleac, când le ştii pe de rost. Să ştii că, niciodată n-o să-ţi pară rău că ai învăţat atâtea lucruri frumoase şi aceasta datorită bunului vostru director, Mr. Walters. Şi acum, dacă vrei, spune cu glas tare ca să audă şi doamna ce ai învăţat din Sfânta Biblie? Fără îndoială că n-o să poţi ţine minte numele celor doisprezece ucenici ai lui Iisus, dar spune-ne măcar numele primilor doi.

  Tom îşi smulgea nasturii şi se uita prostit. Se făcu roşu ca para focului şi buzele începură să-i tremure; inima lui Mr. Walters se făcu cât un purice şi se-ntreba dacă va putea oare să răspundă băiatul la o întrebare atât de uşoară. Se simţi obligat să intervină:

  — Haide, Tom. Nu-ţi fie teamă! Răspunde la ceea ce te-a întrebat domnul.

  Tom însă trăgea mereu de nasturii hainei.

  — Eu sunt încredinţată că mie o să-mi răspundă, făcu doamna.

  — Spune-mi frumos, băiatule, care au fost primii doi ucenici ai lui Iisus?

  — David şi Goliat!

  Asupra celor ce urmară, să lăsăm să cadă cortina indulgenţei…

  Capitolul V.

  Luni dimineaţa, Tom se simţea cât se poate de prost. Pentru el, cea dintâi zi a săptămânii însemna reluarea şcolii cu tot cu cortegiul învăţăturii nesuferite.

  Tom stătea culcat şi cugeta. Dacă ar fi bolnav, ar putea să rămână acasă. Ideea nu era rea. Începu deci să-şi urzească planul. Nu suferea de nimic şi se-ntrebă, dacă n-ar fi nimerit să simuleze că are crampe la stomac. Dar oricât încerca să-şi provoace dureri, nu simţea nici urmă de crampe. Atunci îi dete altceva prin minte. Un dinte de sus i se clătina de mult. Prinse curaj şi începu să geamă, dar îşi aduse aminte numaidecât, că era primejdios acest motiv, pentru faptul că mătuşa Polly o să procedeze imediat la scoaterea dintelui şi aceasta nu-i convenea. Atunci hotărî să caute altă soluţie.

  Îşi frământă mintea câtva timp în zadar. Deodată îşi aduse aminte ce spusese odată doctorul despre un bolnav, care având brâncă la un deget, era să-l piardă. Tom îşi scoase mâna de sub plapumă şi îşi privi un deget, care-l durea. Nu simţi însă adevărate dureri, care să-l facă să geamă. Dar ele trebuiau să se ivească negreşit şi de aceea începu să geamă cu toată convingerea. Sid dormea liniştit. Tom gemu mai tare, şi parcă simţea că degetul începea să-l doară cu adevărat.

  Sid dormea dus.

  După o mică pauză, Tom reîncepu să geamă din ce în ce mai tare.

  Sid nu auzea nimic. Tom începu să-l zgâlţâie:

  — Sid, Sid! Scoală.

  Sid căscă lung, se-ntinse, apoi se ridică în capul oaselor şi holbă ochii la Tom. Acesta gemea de zor, până când Sid, pricepu despre ce e