— Tom, ce-i cu tine, Tom? Nici un răspuns.

  — Tom, n-auzi, ce s-a întâmplat? Şi se repezi la el zgâlţâindu-l.

  Tom începu a se jelui:

  — O, Sid, lasă-mă. Nu mă scutura.

  — Dar, ce-i cu tine. Mă duc s-o chem pe mătuşa.

  — Nu, nu-i nevoie. Mai am puţin şi se isprăveşte cu mine. Nu chema pe nimeni.

  — Dar trebuie! Nu mai geme aşa de îngrozitor, Tom. De când eşti bolnav?

  — De câteva ceasuri. Ooof! Nu mă mai necăji şi tu, Sid. Mă omori cu zile.

  — De ce nu m-ai trezit mai înainte, Tom. Ah, nu mai geme aşa, că mă furnică tot corpul. Spune ce-i cu tine?

  — Eu te iert de toate, Sid, spune Tom, gemând. Te iert pentru tot ce mi-ai făcut în viaţa ta. Când voi închide ochii…

  — O, Tom, nu muri. Nu trebuie să mori. Poate.

  — Vă iert pe toţi, Sid. Aşa, să le spui. Iar tu, Sid, ai să dai mânerul de alamă şi pisica de pluş cu un singur ochi, fetei care a venit de curând în oraş şi să-i spui…

  Dar, între timp, Sid îşi înfăşcase hainele şi plecă. De atâtea gemete şi de atâta închipuire, suferinţele lui Tom deveniră reale.

  Sid alerga în jos pe scări şi striga:

  — Mătuşă Polly, vino că moare Tom.

  — Moare?

  — Da, vino repede, repede!

  — Taci! Nu cred, se preface hoţomanul.

  Cu toate acestea, se repezi sus pe scări, urmată de Sid şi de Mary. Faţa ei era palidă şi buzele îi tremurau. Când ajunse lângă pat, începu cu răsuflarea întretăiată:

  — Tom. Ce-i cu tine… Tom?

  — Ah! Mătuşo, eu…

  — Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat cu tine?

  — Vai mătuşă, am căpătat brâncă la deget. Bătrâna se lăsă pe un scaun şi începu să plângă, după aceea râse şi din nou începu să plângă, râzând. Aceasta o linişti; apoi zise:

  — Ah! Tom ce spaimă am tras. Las-o naibii de brâncă. Mai bine scoală-te, că s-a făcut târziu.

  Ca prin farmec, durerea din deget dispăru odată cu încetarea gemetelor.

  Tom se miră grozav şi zise:

  — Vai, mătuşo, mi-a amorţit degetul, atât de tare, încât am uitat că mă doare şi dintele.

  — Ei vezi, dintele-i cu pricina. Dar ce-i cu el?

  — Se clatină şi a început să mă doară îngrozitor.

  — Haide, nu începe iar cu gemetele. Cască gura mare. Da, se clatină unul, dar pentru atâta lucru nu mori, Mary, ia adă un fir de aţă şi un tăciune din sobă.

  Tom răspunse:

  — Mătuşă, te rog nu mi-l scoate că nu mă mai doare. Lasă-l te rog acolo. Eu nu vreau să nu merg la şcoală pentru atâta lucru.

  — Nu vrei, nu vrei. Va să zică d-aia ai făcut atâta tărăboi, ca să nu te duci la şcoală. Dar la pescuit te-ai duce! Ai? Tom! Ştii, Tom că eu te iubesc mult de tot, dar tu cauţi pe toate căile să-mi faci necazuri cu răutăţile tale.

  Între timp fură pregătite toate „instrumentele” pentru scoaterea dintelui. Bătrâna legă un capăt al aţei de dintele lui Tom, iar capătul celălalt de piciorul patului. Apoi apucă tăciunele şi-l repezi în faţa lui Tom. În aceeaşi clipă, copilul se smuci, iar dintele rămase atârnat de piciorul patului.

  Dar orice lucru are partea sa de folos. După dejun, Tom porni spre şcoală. Fu cel mai invidiat dintre toţi băieţii întâlniţi în drum, deoarece locul gol al dintelui îi îngăduia să scuipe într-un fel cu totul minunat. Un alt băiat, care din cauza unei tăieturi la deget fusese până atunci eroul clasei, văzând că ceilalţi băieţi nu-l mai iau în seamă, încercă să-l compromită pe Tom, dar în faţa însufleţirii celorlalţi, fu nevoit să bată în retragere.

  Nu mult după aceea, Tom se întâlni cu micul dezmoştenit al orăşelului, Huckleberry Finn, fiul unui cunoscut beţivan. Huckleberry era dispreţuit de toate mamele din localitate, deoarece era un copil leneş, fără căpătâi şi mai cu seamă fiindcă odraslele lor nu încetau să-l admire. Toţi îşi arătau plăcerea ce ar simţi dacă ar putea trăi ca el, gustând din toate plăcerile oprite copiilor cumsecade.

  Tom nu era mai prejos de ceilalţi copii de seamă ai orăşelului, cu toate că-i era interzis să se joace cu el. Huckleberry era îmbrăcat întotdeauna în haine de om mare, în care înota parcă, iar zdrenţele îi fluturau în vânt, ca o sperietoare. Pălăria lui, o biată rămăşiţă ferfeniţată de vitregia intemperiilor. Haina îi ajungea mai jos de genunchi şi dacă avea vreun nasture, de acela atârnau pantalonii lungi şi largi, pe care îi târa prin toate noroaiele. Huckleberry umbla de capul lui. Pe timp frumos, dormea pe unde apuca, iar pe vreme de ploaie prin coteţe şi şoproane. Nu era silit de nimeni să meargă nici la şcoală, nici la biserică şi nu avea nici un stăpân. Putea să meargă la gârlă oricând voia şi să se bată oricând şi ori cu cine îi plăcea, căci nimeni nu-l oprea. Primăvara era cel dintâi care umbla desculţ, iar toamna se încălţa cel mai târziu. Niciodată nu era silit să se spele şi nici să se îmbrace curat. În schimb, putea să înjure ca un surugiu; într-un cuvânt avea tot ce putea să facă fericiţi pe copiii dichisiţi şi de casă bună. Toată libertatea şi nici o datorie!

  Când îl întâlni, Tom îl salută pe acesi invidiat copil, astfel:

  — Hello, Huckleberry!

  — Hello, fir-ai al dracului!

  — Ce ai acolo?

  — O pisică moartă.

  — Arată-mi-o Huck. Oh! E ţeapănă, tun. De unde ai căpătat-o?

  — Am cumpărat-o de la un băiat.

  — Ce ai dat pe ea?

  — Un bilet albastru şi o băşică, pe care am găsit-o în curte