— Dat biletul albastru? De unde-l aveai?

  — Mi l-a dat acum două săptămâni Ben Rogers pentru o nuia cu clei.

  — Dar pentru ce-ţi trebuie o pisică moartă?

  — Pentru ce? Pentru ca să-mi vindec negul.

  — Zău, ce zici? Păi, eu ştiu ceva mai bun.

  — Ce? Zeamă de iască?

  — Iască? Nu face o para chioară.

  — Zău! Dar ai încercat vreodată?

  — Eu, nu! Da' a-ncercat-o Bob Tanner.

  Cine ţi-a spus?

  — Păi, şi-a vârât mâna în scobitura unei buturugi, cu Jonny Baker, Jonny i-a spus lui Jim Hollins, Jim lui Ben Rogers, Ben unui negru şi negrul mi-a spus-o mie. Uite-aşa.

  — Ce are a face? Au minţit cu toţii, mai ales negrul. Eu nu-l cunosc, dar ai mai pomenit vreun negru, care să nu mintă? Aşa, să ştii şi acum spune-mi, cum a făcut Bob Tanner?

  — Păi, şi-a vârât mâna în scobitura unei buturugi în care era apă de ploaie.

  — Ziua?

  — Ziua.

  — Cu faţa la buturugă?

  — Da, aşa cred.

  — Şi spunea ceva?

  — Nu ştiu.

  — Aha! Şi-n felul ăsta idiot vor ei să scape de negi? Păi, asta-i un moft! Trebuie să te duci singur în mijlocul pădurii unde ştii că este o buturugă cu apă. La miezul nopţii, te apropii cu spatele de buturugă, bagi mâna în apă şi spui:

  Bob de secară, bob de secară Ieşi, negule, afară!

  Apoi, faci repede unsprezece paşi cu ochii închişi, te-nvârteşti pe loc, de trei ori, într-un picior şi te duci acasă fără să stai de vorbă cu cineva. Că, dacă vorbeşti, nu se prinde vrăjitoria.

  — Păi, te cred şi eu, dar Bob Tanner n-a făcut aşa.

  — Pun rămăşag, dom'le, că n-a făcut, pentru că el, care are cei mai mulţi negi, n-ar avea niciunul, dacă ar şti cum să umble cu zeama de iască. Eu mi-am scos în felul ăsta peste o mie de negi, de pe mâinile mele. Eu mă joc cu broaşte şi am întotdeauna negi pe mâini. Câteodată le scot cu ajutorul bobului.

  — Da, bobul e bun. L-am încercat eu.

  — Da? Şi cum făceai, Huck?

  — Iei un bob şi-l faci bucăţi, apoi îţi tai negul până dă sângele, pui puţin sânge pe o fărâmătură şi o îngropi într-o gaură în pământ, dar numai Ia o răscruce de drumuri, la miez de noapte şi lună nouă, pui deasupra şi celelalte părţi ale bobului. Peste puţin, vezi că bobul îngropat începe să tragă-n jos şi celelalte bucăţi de bob, iar sângele de pe el trage toţi negii afară. Asta-i, Huck, dar trebuie să spui:

  În pământ bobule, Afară negule!

  Aşa face şi Joe Harpers. Dar ia spune, cu pisica moartă, cum faci?

  — Păi, o duci la miezul nopţii în cimitir, acolo unde-i îngropat un păcătos şi când bate ceasul miezul nopţii, vine diavolul, sau poate doi, sau trei, dar tu nu-i poţi vedea, îi auzi numai când vorbesc. Şi când diavolii iau în cârcă pe păcătos, arunci după el cu pisica şi zici:

  Păcătosul după diavol, Pisica după păcătos, Negul după pisică! Şi… ai scăpat de neg şi de toţi negii.

  — Trebuie să fie bună. Ai încercat-o vreodată?

  — Nu, dar aşa mi-a spus baba Hopkins.

  — Atunci poţi fi sigur, pentru că toată lumea o ştie de vrăjitoare.

  — Mie-mi spui? Păi, chiar babacu a spus că într-o zi, când mergea pe drum, a văzut-o cum voia să-l deoache. Da' nici el n-a stat cu mâna-n sân, ci a luat o piatră şi dacă nu se ferea baba, îi spărgea capul. Da' chiar în seara aia venise cam pilit acasă şi a căzut în faţa bordeiului şi şi-a scrântit braţul.

  — Ţ, ţ, ţ. Asta-i îngrozitor. De unde ştia el că baba îl deochease?

  — Babacu era om deştept. Spunea să nu te uiţi niciodată în ochii vrăjitoarei, că te deoache îndată, mai cu seamă când începea să boscorodească. Pentru că atunci spune „Tatăl nostru” pe dos.

  — Ia spune Hucky, când te duci să-ncerci cu pisica?

  — Noaptea asta. Cred c-or veni să-l ia pe Moş Hoss Williams.

  — Păi, l-au îngropat de sâmbătă. Nu l-au luat în noaptea aceea?

  — Ei, asta-i! Până la miezul nopţii n-au putut să vină şi fiindcă era spre duminică, l-au lăsat în pace. Dracu' nu umblă duminica, să ştii de la mine.

  — Te cred Huckey. Dar ia spune, mă iei şi pe mine?

  — De ce nu, dacă nu ţi-e frică.

  — Frică! Ei aş! Hai spune, ai să vii să miorlăi?

  — Da! Dar să miorlăi şi tu, nu mă lăsa ca rândul trecut să miorlăi singur până ce a dat Moş Hays cu ciubotele după mine. Dar şi eu i-am spart geamul cu o cărămidă. N-o să mă spui, nu-i aşa?

  — N-ai nici o grijă. Atunci n-am putut să miorlăi, fiindcă mătuşa mă păzea; dar seara asta miorlăi. Dar ce ai acolo Huck?

  — Un bondar.

  — Unde l-ai prins?

  — În pădure.

  — Ce vrei să-ţi dau pe el?

  — Ştiu şi eu? Nu-l dau pe nimic.

  — Aha! Nici vorbă. E mic bondarul tău.

  — Aşa zice, cine n-are. Dar eu sunt mulţumit. Pentru mine e destul de mare.

  — Păi, dacă aş vrea, aş putea avea şi eu o mie. Sunt destui!

  — Da' de ce nu vrei? Pentru că nu poţi. Ăsta-i întâiul bondar din anu' ăsta!

  — Ascultă, Huck, vrei să-ţi dau pe el un dinte de al meu?

  — Să-l văd.

  Tom scoase la iveală o hârtie şi o desfăşură cu grija. Huckleberry se uită cu luare aminte şi începu să şovăie. In cele din urmă zise:

  — Ştii că