Tom îşi ridică buza şi-i arătă locul gol.

  — S-a făcut, răspunse Huck, bate laba!

  Tom închise gândacul în cutia de chibrituri. Băieţii se despărţiră, simţindu-se amândoi mai bogaţi ca înainte.

  Când Tom ajunse la şcoală, îşi iuţi pasul şi intră ca un om grăbit, care şi-a dat silinţa să ajungă la timp. Îşi puse pălăria în cui şi se repezi la locul lui. Învăţătorul era la catedră şi copleşit de murmurul monoton al şcolarilor, moţăia pe scaun. La intrarea lui Tom, tresări.

  — Thomas Sawyer!

  Când numele său era rostit în întregime Tom ştia că nu-i semn bun.

  — Prezent!

  — Vino-ncoace! De ce-ai întârziat, domnule, ca de obicei? Tom se pregătea tocmai să spună o minciună, dar în clipa aceea zări o pereche de cosiţe bălaie, pe care le recunoscu. Totodată, văzu că alături de purtătoarea cosiţelor era singurul loc liber în rândul fetelor. De aceea, răspunse:

  — M-am oprit să stau de vorbă cu Huckleberry Finn! Învăţătorul rămase cu gura căscată şi-l privea înmărmurit.

  Zgomotul copiilor încetă; copiii se întrebau dacă nătărăul acesta nu-şi pierduse minţile. Învăţătorul se răsti:

  — Cum? Ce-ai făcut?

  — Am stat la taifas cu Huckeleberry Finn!

  Asupra înţelesului cuvintelor nu mai încăpea îndoială.

  — Ascultă, Tom Sawyer, acesta e cel mai neobrăzat răspuns pe care l-am auzit în viaţa mea. Jignirea aceasta trebuie pedepsită aşa cum se cuvine. Scoate-ţi haina.

  Braţul învăţătorului nu se opri decât după ce osteni, iar nuiaua părea că obosise şi ea. Urmă apoi porunca:

  — Şi acum poftim, domnule de stai, printre fete! Asta ca să ţii minte!

  Departe de a se simţi umilit de această pedeapsă şi de chicotele înăbuşite ale clasei, Tom se îndreptă cu fruntea sus spre locul liber de lângă aleasa inimii sale şi se aşeză uşurel la capătul băncii. Fetiţa strâmbă din nas şi se trase înapoi.

  Copiii din clasă îşi dădeau cu coatele, aruncau ochiade şi şuşoteau, dar Tom stătea netulburat cu faţa proptită în palme. Părea cufundat în citire. Încetul cu încetul spiritele se potoliră şi murmurul monoton atât de obişnuit, umplu din nou atmosfera grea a clasei. După un timp, Tom nu-şi mai lua ochii de pe vecina lui de bancă. Ea băgă de seamă şi făcu o mutră, dar când întoarse capul găsi în faţa ei o piersică. Brusc, cu o mişcare repezită, ea o împinse înapoi. Tom o împinse uşor la loc, ea o dădu iar la o parte, dar cu mai puţină îndârjire. Tom i-o puse blajin, din nou în faţă. De data asta ea nu mai făcu nici o mişcare. Tom îi scrise pe tăbliţa lui: „Te rog, ia-o, eu am mai multe”.

  Fata citi cuvintele, dar rămase nepăsătoare. Băiatul începu acum să deseneze pe tăbliţă, acoperind-o cu mâna stângă. Un timp, fata nu-l mai băgă în seamă apoi o birui curiozitatea şi în cele din urmă deveni foarte nerăbdătoare. Tom îşi văzu de treabă, grozav de preocupat. Fata se apropie de el cu multă precauţie, dar el se prefăcu că nu-i dă atenţie.

  În cele din urmă, învinsă, ea îi şopti:

  — Lasă-mă să văd şi eu!

  Tom scoase la iveală caricatura jalnică a unei case cu acoperişul ţuguiat, iar din coşul cocoţat în vârf ieşea un fum subţire în formă de tirbuşon.

  Fata uită de toate şi se întoarse cu tot interesul la îndeletnicirea lui Tom. Când acesta termină desenul, ea îl cercetă în amănunt, apoi îi şopti:

  — Ce frumos e! Hai, fă şi un om!

  Artistul trânti în primul plan o matahală de om care putea să treacă dintr-un pas, casa. Fata, care nu era însă pretenţioasă în ale artei şi încântată de monstru, şopti:

  — Frumos om! Fă-mă acum pe mine.

  Tom desenă o lună plină, din care membrele porneau în linii drepte, apoi, înarma degetele răsfirate cu un evantai enorm. Fata zise:

  — Vai, ce frumos! Aş vrea să pot desena şi eu.

  — E foarte uşor! Îi şopti Tom. Am să te învăţ.

  — Zău, chiar vrei? Când?

  — La prânz. Te duci acasă să mănânci?

  — Rămân aici, dacă vrei tu.

  — Bun! O să începem atunci. Cum te cheamă?

  — Becky Thatcher. Dar pe tine? A ştiu, Thomas Sawyer.

  — Aşa mi se spune când mănânc bătaie. Dar când sunt cuminte, mă cheamă Tom. Vrei să-mi spui Tom?

  — Da.

  Din nou începu Tom să zgârie pe tăbliţă şi o feri de ochii fetei. Dar ea prinse de acum curaj şi începu să se roage de el să-i arate:

  — Dar nu-i nimic de văzut.

  — Ba da!

  — Ba nu, nu trebuie să vezi.

  — Te rog arată-mi şi mie.

  — Ai să mă spui.

  — N-am să spun nimănui, zău, crede-mă.

  — În toată viaţa ta?

  — Niciodată. Lasă-mă să văd.

  — De ce ţii atât de mult să vezi?

  — Fiindcă te porţi aşa cu mine, totuşi am să văd. Tom! Şi îşi puse mâna pe a lui Tom. Urmă o mică hărţuială. Tom se prefăcu imediat că i se împotriveşte. Însă încetul cu încetul el cedă.

  Apoi îi spuse:

  — Te iubesc.

  — O, răutăciosule! Şi îmbujorată la faţă, dar foarte încântată, ea îşi retrase mâna.

  În aceeaşi clipă, băiatul se simţi apucat de ureche şi ridicat în sus. Astfel, el fu târât şi trântit Ia locul său, urmărit de privirile batjocoritoare ale întregii clase.

  Timp de câteva secunde, învăţătorul stătu aplecat peste el într-o atitudine înfricoşătoare; apoi, pomi încet spre catedră, fără să scoată o vorbă. Cu toate că urechea-i tiuia, inima lui Tom sălta de bucurie.

  Freamătul clasei se potoli şi Tom încercă serios să se apuce de învăţătură. Însă tulburarea lăuntrică îl copleşea. La ora de citire se fâstâci şi nu găsi pagina cu